După cinci ani în care a scris peste 1000 de editoriale şi articole de cultură în cotidianul craiovean „Cuvântul libertăţii“, Nicolae Coande a ales 130 dintre ele şi le-a publicat într-un volum apărut în 2009 la editura Măiastra din Târgu-Jiu, cu titlul „Revanşa chipurilor“. După cum mărturiseşte autorul, „ele reprezintă doar a zece parte a unui efort publicistic care s-a întins pe durata a cinci ani, adică atât cât am fost ziarist cu state de plată. Am scris de meserie, fără să-mi pun vreodată problema că voi publica o parte din acele articole într-o carte“.

Coande – autor a cinci volume de poezie, actualmente secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova şi editor-fondator, din 2006, al revistei de cultură, informaţie şi atitudine "SpectActor“ – îşi începe volumul cerându-i iertare cititorului că, de cele mai multe ori, nu a reuşit să scrie clar, la obiect, ci l-a plimbat prin „labirintul fantasmelor“ sale: „Undeva, Francois Revel vorbea de dificultatea urmaşelor limbii latine în a atinge aticismul celei engleze, acel stil care leagă claritatea de laconism, imposibil de obţinut într-un grai ieşit din mantaua limbii lui Catul – fie ea, cum s-a întâmplat la noi, una reziduală. Ca şi franceza, româna nu face excepţie, am simţit—o pe pielea mea. De aceea, voi cere de pe acum iertare cititorului pentru momentele în care dizertez: o dată, jurnalismul este, la noi, foarte tânăr, după ieşirea din limbajul de lemn al epocii comuniste non-comunicante; a doua oară, eu însumi am avut de plătit tribut lipsei de experienţă în materie ca şi tentaţiei imense de a spune totul“.

În opinia noastră, seva cărţii lui Coande izvorăşte tocmai din volutele baroce care decorează cea mai mare parte a articolelor sale. Într-un articol despre Băsescu publicat pe 5 octombrie 2004, începe cu un paragraf în care îl citează pe Mircea Eliade (considerat „unul din publiciştii uriaşi ai României“) şi îl aduce în discuţie şi pe şeful Junimii. Într-un alt articol, publicat în contextul sărbătoririi zilei Federaţiei Ruse, îi aduce să defileze în faţa cititorului pe Cioran, Ţuţea sau Tătărescu, dar ne explică şi cum stăteau lucrurile cu Pavel Kiseleff şi Petru cel Mare. Astfel, cititorul „Cuvântului Libertăţii“ înghiţea, pe lângă o părere despre ştirea zilei, şi un mic hap de cultură concentrată.

Toate articolele apărute în volum au fost tipărite exact cum au apărut la data respectivă în ziar şi reuşesc să formeze, după dorinţa autorului „un fragment de viaţă nefardată“. Şi, cum pe o faţă nefardată putem să contemplăm şi ridurile, şi pungile de sub ochi, şi în selecţia nefardată a lui Coande putem găsi opinii pe care desfăşurarea ulterioară a evenimentelor le-a infirmat.

Astăzi, unele judecăţi sunt clar depăşite, iar unele etichete par puse greşit. Luăm ca exemplu un articol publicat pe 10 iunie 2005 – când se împlinea un deceniu şi jumătate de la mineriada care pusese capăt fenomenului „Piaţa Universităţii“ – intitulat „tragedia lui Ion Iliescu“.

Scris în contextul în care, „pe 20 mai, în plină primăvară furtunoasă, Miron Cozma declara procurorilor militari că Ion Iliescu, şef al statului român în timpul mineriadei din iulie 1990, i-a promis funcţii incompatibile cu mintea şi pregătirea sa“ (este vorba de conducerea Ministerului de Interne), editorialul este construit pe ideea că, atunci când ataşamentul faţă de partid devine asemănător cu cel faţă de o femeie, te aşteaptă un destin tragic. Această idee preluată de la Belu Silber îl conduce spre Coande spre următoare concluzie: „De ceva vreme, Ion Iliescu a devenit un personaj interesant pentru istorie, întrucât este unul tragic“.

Ei bine, la patru ani şi jumătate după scrierea articolului, tragismul lui Iliescu s-a evaporat mai dihai ca un chip de coşmar care te-a bântuit în timpul unui somn agitat, îndată ce te trezeşti. Personajul nu numai că nu a fost afectat în nici un fel de dezvăluirile lui Miron Cozma, dar femeia-partid, pe care a iubit-o ca pe o amantă, îşi arată în continuare recunoştinţa faţă de preşedintele său de onoare, existând voci care îi cer ca, la 80 de ani, să redevină preşedinte cu puteri depline, măcar pentru un an. Iar gesturi ca cel de la aniversarea a 19 ani de la revoluţie, când în Iliescu se arunca cu monede ca după un mort, arată mai degrabă dimensiunea tragi-comică a personajului şi a politicii dâmboviţene în ansamblul său.

În schimb, există şi editoriale pe care, atunci când le citim, suntem tentaţi să ne întrebăm dacă în politica românească s-a schimbat ceva, cu adevărat, în ultimii 5 ani. Caracterizările făcute de Coande lui Traian Băsescu după confruntarea din 2004 cu Adrian Năstase rămân valabile mai mult decât oricând, la numai o lună după ce preşedintele îşi executa un alt adversar de la PSD, tot în faţa camerelor de luat vederi: „Marinarul e mai obişnuit cu hula şi, chiar dacă se legăna uneori, s-a ţinut tare pe covertă. Nu s-a legat de catarg pentru a trece de Scylla şi Charibda întrebărirlor veninoase puse de Poseidon-Popescu, dar a luat în braţe catargul celui netemător şi şi-a adus aminte că a condus „Independenţa“. A atacat încontinuu şi uneori a străpuns cuirasa diplomatului Năstase“. Dacă înlocuim „Popescu“ cu „Turcescu“ şi „Năstase“ cu „Geoană“, suntem tentaţi să credem că e vorba despre confruntarea ceva mai recentă, în care pe liderul pesedist l-a tras „Vântu“ în jos şi, oricât a încercat să sară în seara alegerilor, nu s-a mai putut ridica.

Coande indică cu precizie şi principalul argument folosit de Băsescu într-o confruntare cu pesediştii: retorica anticomunistă: „Dar momentul de teatru în eatru al serii a fosr provocat tot de cabotinajul înnăscut al lui Băsescu. Socrul lui Bodo s-a trezit spunând că are coşmaruri în faţa oglinzii: cum poţi, mă, comunistule, să mai candidezi pentru preşedinţia ţării la 15 ani după o Revoluţie anticomunistă? L-a întrebat pe Năstase dacă nu simte la fel atunci când îşi pune aceeaşi întrebare în faţa sticlei poleite cu nitrat de argint. Evident că nu, a sugerat Năstase, care făcuse, totuţi, faţă lungă şi părea impresionat. Aproape că-l credea atunci când se autoflagela îndurerat; încerca să-l înţeleagă şi nu-l pricepea. Nu pricepea că Băsescu joacă un „moment“, o „schiţă“, un moft acolo. S-a trezit când Băsescu a spus: „tu mă convingi în fiecare zi că noi, românii, nu am scăpat de mentalităţile comuniste“. A fost momentul când vulpea l-a păcălit pe vânător“.

Din punct de vedere al rezistenţei în timp al judecăţilor emise, cele două articole se situează la doi poli opuşi. Însă din punct de vedere al stilului şi al sentimentului cu care au fost scrise – care îl face pe autor să spună că „dacă ar fi să le mai scriu o dată, le-aş scrie la fel, poate cu mai puţină patimă“ – valoarea lor este egală. Şi atunci când credea că pe Iliescu îl pândeşte un destin tragic şi că, după debarcarea de la conducerea PSD, va plăti pentru mineriade şi pentru democraţia originală cu care a pricopsit România după 1989, dar şi când identifica exact calităţile de combatant ale lui Băsescu şi retorica acestuia, Coande o făcea în stilul propriu. Un stil mai degrabă de scriitor decât de jurnalist, prin modul în care îşi construieşte argumentaţia, prin referinţele culturale bogate, prin metaforele şi epitetele rătăcite în pagini de ziar, printre ştiri despre spânzuraţi şi despre echipe de fotbal.

Esenţa acestei culegeri ni se pare a fi exprimată foarte bine în următoarele rânduri: „M-am străduit să rămân scriitor şi cred că aş fi procedat aşa indiferent la ce ziar aş fi semnat, căci unul dintre puţinele mele talente sigure este acela de sfida „egida“ oriunde m-aş afla“. Într-un an la sfârşitul căruia privitorii unei televiziuni de ştiri au decis că cel mai bun „jurnalist“ este un personaj ale cărui atuuri sunt frustrarea şi şpagatul pe două scaune, reuşita de a rămâne scriitor în presă nu poate trezi decât admiraţie.

Nicolae Coande, Revanşa chipurilor, Prefaţă de Vladimir Tismaneanu, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009.