Etnolog în cadrul Muzeului Naţional de Arte şi Tradiţii Populare din Paris, Michel Valière îşi propune să creeze o punte de legătură între povestirea mitului în vremurile străvechi, când fenomenul avea rost iniţiatic, şi avatarurile moderne ale poveştilor, supravieţuind încă în epoca noastră, cu schimbările de rigoare. Cercetarea contextului socio-antropologic al funcţionării poveştii populare se sprijină pe propriile lucrări şi anchete ale autorului în centrul, vestul şi sudul Franţei, dar şi o bună utilizare a celor aproape trei mii de volume de poveşti din diferite regiuni ale lumii, păstrate în biblioteca muzeului parizian. La acestea se adaugă o bogată colecţie de manuscrise ale culegătorilor francezi din epoca anterioară (printre care Arnold Van Gennep şi Paul Sébillot) şi, nu în ultimul rând, un fond de înregistrări inedite (audio şi video) conservate aici, provenind din anii ’50-60’. Nu lipseşte o serioasă documentare la centrele de cercetare a tradiţiilor orale, din numeroase puncte ale spaţiului francez.

Autorul înţelege povestea populară prin prisma sentimentului de apartenenţă pe care aceasta îl generează pentru comunitatea în care este este creată şi vehiculată, încât devine, pentru antropolog, „un obiect de descoperire antropologică inepuizabil”, precum şi „un gen deosebit de bogat şi deschis spre lume şi actualitate” (p. 10). Încă din primele pagini, autorul enunţă miza critică intrinsecă proiectului său ştiinţific, legată de credinţa sa în vitalitatea şi dinamica genului, cu mutaţiile sale inerente. El priveşte cu ironie celebrul demers paradoxal al UNESCO de a promulga, în 1967, măreţia literaturii orale tradiţionale („capodoperă a patrimoniului imaterial al umanităţii”), pentru ca în acelaşi timp să fie de acord cu regretabila sa dispariţie.

Identitatea poveştii populare se construieşte printr-o grijă pentru înlăturarea polisemantismului acestui termen în contextul practicilor oralităţii, în care „poveste” devine sinonim cu „fabulă”, „baladă”, „proverb”, „glumă”. Michel Valière operează, cu ajutorul unor exemple diverse, o distincţie foarte importantă în contextul culturii franceze, în cadrul căreia în mediile de popularizare a problemelor oralităţii, se consideră că Evul Mediu a consacrat acest gen folcloric. Parcurgerea unei istorii a poveştii întâlneşte, inevitabil, inventarul impresionant al naraţiunilor medievale (celebrele lais, fabliaux, chansons de geste), care devin aproape un simbol al acestei civilizaţii. Însă contribuţiile lui Chaucer, Boccacio, a povestitorilor bretoni sau a trubadurilor, a lui La Fontaine, Rabelais sau Cervantes sunt integrate de exeget în categoria „povestirii”, în ciuda unor caracteristici ale poeticii medievale care ar privilegia analogiile cu povestea populară. Totuşi, această epocă a povestirilor care inundă viaţa şi imaginaţia oamenilor medievali are avantajul de a fi stimulat gustul publicului larg pentru „statul la poveşti” şi literatura de colportaj. Se deschide astfel un prolific circuit între mediul cult şi cel folcloric, până la estomparea graniţelor dintre acestea, ceea ce, în contextul cercetării acestor texte, conduce la căi greşite ale poeticii genetice. Naratorii medievali ştiau deja să se folosească de subterfugii retorice culese din popor, ba chiar subliniau că poveştile lor sunt mărturii ale sătenilor, desprinse din existenţa lor. Se nasc acum veritabili „eroi ai unei mitologii colective”, care nu de puţine ori sunt protagonişti consacraţi ai poveştilor populare.

În epoca romantică a culegerii folclorului, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, în întreaga Europă se manifestă un mare entuziasm pentru acest domeniu, urmându-se exemple celebre cum sunt Charles Perrault, fraţii Grimm, Alexandru Afanassiev sau Vuk Karadžić. Această acţiune de culegere animează încă grupuri de cercetători contemporani, rafinându-se însă mijlocele de înregistrare, nivelurile investigate ale fenomenului, contextul sociologic etc. Autorul francez subliniază faptul că povestea aparţine unui idiolect, unui timp şi unui spaţiu, astfel încât culegătorul trebuie să fie capabil să-i distingă trăsăturile care ţin de această apartanenţă, renunţând la eventualele tentaţii etnocentriste şi neuitând nici-o clipă să pună în evidenţă realitatea funcţională a naraţiunii folclorice, aşa cum, în mod similar, a încercat Şcoala sociologică  românească condusă de D. Gusti, în prima jumătate a secolului trecut: „Pentru folclorist, a povesti ţine de organic, şi nu de estetic sau de lux. Se presupune că această activitate narativă are o funcţie practică, în corelare cu condiţiile şi circumstanţele reale şi concrete ale desfăşurării sale mai mult sau mai puţin rituală în funcţie de grup” (p. 66).

 În cazul arealului etnografic francez, Louis Marin, preşedintele Societăţii de Etnografie, întocmeşte, în 1984, un „Chestionar de etnografie” cu rolul de a scoate la iveală informaţii despre „instituţiile de transfer” din mediul rural în care circulă povestea folclorică. Se revelează astfel două categorii de tradiţii: cea publică, în care şezătoarea este mediul favorit al povestirii, şi cea privată, din cadrul familiei. Sunt dezvăluite astfel figuri tipice ale povestitorilor înzestraţi, natura interacţiunilor dintre naratori şi receptori. O acţiune susţinută a folcloriştilor francezi a condus la alcătuirea unei impresionante tipologii naţionale, Le Conte populaire française, redactată în perioada 1957-1985, şi a cărei actualizare a reînceput în anul 2005. Cunoscută în mod curent sub denumirea de „Catalogul francez”, tipologia stabileşte o versiunea canonică a poveştii, o schemă narativă detaliată (cu includerea variantelor şi a schemelor regionale), precum şi vechi atestări literare ale motivelor. Autorul subliniază că, şi în cazul Franţei, diversele „cataloage regionale” au luat exemplul consacrat al tipologiei şcolii finlandeze Aarne-Thompson.

Într-un subcapitol despre formulele de introducere pe teritoriul ficţiunii şi de suspendare a poveştii, autorul subliniază că în afară de simple clauzule (altădată, odinioară, odată), apar în poveşti şi secvenţe mai elaborate care întăresc transgresarea spre mitic; tipul acesta de structură poetică a imposibilităţilor este identificat la începutul unei poveşti transilvănene (din Sovata), relatată lui Mailand Oskar la sfârşitul secolului al XIX-lea: „A fost odată sau n-a fost, dincolo de marea Operencia, acolo unde păduchii aveau potcoave de aramă ca să nu se aventureze în hambare, o poartă mare...” (p. 84). O altă formulă deosebită aşezată în debutul poveştii este una magică, a unei povestitoare kabile: „Fie ca povestea mea să fie frumoasă şi să se depene asemenea unui fir lung...” (p. 87). Important pentru împlinirea spaţiului narativ este profitarea de tehnicile corpului, de mlădierile vocii povestitorilor, care servesc la creionarea unei semiotici speciale, parte a sensului poveştilor, transmitere de informaţie către auditoriu.

În ceea ce priveşte culegerea textelor epice populare, autorul atenţionează asupra dificultăţilor de înregistrare pe rulouri de ceară, pe discuri flexibile sau pe benzi magnetice, folosite de primii folclorişti din spaţiul francez. De asemenea, notarea directă, după dictarea informatorului lasă o marjă de eroare în privinţa autenticităţii (contextul performanţei orale este sacrificat în avantajul imperativelor dictării) şi solicită răbdarea anchetatorului, la care se adaugă problema respectării specificului dialectal. O întreagă istorie a ştiinţei de a trece de la oratură (termen creat de Claude Hagège, pentru a califica stilul oral) la scriitură sugerează grija culegătorilor şi editorilor de a nu îngropa vitalitatea poveştilor într-o simplă „arheologie literară”, în care acestea să devină „o curiozitate exotică şi anacronică” (p. 96). Ni se prezintă evolutiv aici alegerile dialectologilor şi folcloriştilor în privinţa transcrierii textului popular. Dacă la începutul anilor ’50, s-a pornit de la o ediţii mixte (punerea în paralel a textului transcris fonologic şi a transcrierii în limba comună), în care se făcea risipă de convenţii grafo-fonematice, spre uzul specialiştilor, la sfârşitul anilor ’80 se ajunge la o reflecţie sistematică asupra posibilităţilor de simplificare a aceleiaşi proceduri, la care se adaugă suporturi fonice însoţitoare cu înregistrările propriu-zise în mediul folcloric. Este semnificativ faptul că, în cercetarea românească, identificarea unor metode ştiinţifice de înregistrare a poveştilor, spre a se depăşi situaţia anterioară a „întocmirii” şi „coregerii”, se petrece încă din anul 1885, când Aron Densuşianu milita pentru eliminarea oricărui timbru cărturăresc din naraţiunile culese şi pentru păstrarea cu sfinţenie a graiului şi spiritului popular.

Apoi, alcătuirea unui catalog internaţional al poveştilor se loveşte de obstacolul transpunerii textelor dintr-o limbă într-alta, date fiind particularităţile lingvistice şi care ţin de imaginarul antropologic local şi regional prin care basmul popular îşi face simţită apartenenţa la o anumită cultură. Exegetul francez vorbeşte aici despre cazul bogatului inventar al poveştilor africane (studiate de celebrii cercetători precum Leo Frobenius sau Marcel Griaule), care, din păcate, nu a putut fi valorizat şi introdus în tipologiile internaţionale.

Michel Valière insistă asupra funcţiilor sociale ale poveştii, aceasta fiind „o sumă de cunoştinţe colective inerente unui grup uman care le vehiculează şi le adaptează nevoilor sale vitale” (p. 161), în relaţie cu alte producţii simbolice, cum sunt cântecele, credinţele, riturile, sistemul de înrudire, obiceiuri sau tehnici agricole. Povestea populară are un rol evident în menţinerea şi funcţionarea organizării sociale, fiind factor de coeziune în cadrul comunităţii, liant între generaţii, reactivare a „vocii strămoşilor”. Prin urmare, funcţia iniţiatică (pusă în evidenţă de Propp) şi cea educativă a basmului se află în raporturi dinamice cu un cult al strămoşilor. Este subliniat, de asemenea, efectul catartic, ritual-magic al poveştilor. În acest context, este oferit cazul interesant al ritualului povestirii la populaţia betisimisiraka din nordul Madagascarului. Vara, în serile cu lună plină, familia se aşeza în jurul unui foc, care se spune că avea rolul de a îndepărta spiritele strămoşilor. Însă, în mod paradoxal, formula de captare a bunăvoinţei auditoriului are forma unei invocaţii adresată acestor spirite, de la care provine povestea: „Angano, angano («poveste, poveste»); arira, arira («strămoşii, strămoşii»)!” (p. 173). Legătura dintre aducerea aminte a celor plecaţi dintre vii şi fenomenul povestitului este confirmată şi de faptul că naraţiuni comemorative se spun la priveghi sau cu ocazia acelor famadihana (sărbători ale morţilor, exhumări şi „întoarceri” ale strămoşilor unei familii în cadrul acesteia).

Însă povestea poate fi şi un mediator intercultural, prin care tradiţiile şi imaginarul unei anumite naţiuni pot fi transmise altora. În ceea ce priveşte cultura franceză, poveştile senegaleze, antileze sau kabile au ajuns să fie cunoscute în întreaga Europă, datorită folosirii limbii franceze de transmitere, fără ca aceste culturi mai puţin accesibile să-şi piardă identitatea în faţa culturii majore de care le leagă idiomul. În mod similar, dar într-un sens invers, are loc fenomenul de avantajare a circulaţiei unor basme româneşti din Transilvania datorită transpunerii acestora în limba germană de către fraţii Schott, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În afară de acţiunile de conservare a specificului unui imaginar epic arhaic regional sau naţional, exegetul ne relatează şi reversul acestei atitudini, manifestată de „terţi heterohtoni, şi în special de administratori şi misionari, în scopul de a implanta o nouă cultură prin abatere subtilă şi substituţie abilă” (p. 214). Este vorba, de pildă, despre metodiştii englezi sau de călugării şi preoţii catolici care, aflaţi în misiune în Tahiti, impuneau naraţiunile lor religioase europene în cercuri de povestitori autohtoni, îndepărtându-i pe aceştia de la izvoarele folclorului local. S-au pierdut astfel acele arhaice „povestiri măsurate”, un fel de basme rostite cadenţat, aflate la graniţa dintre proză şi cântec.

O bună parte a lucrării este consacrată unei analize sociologice a semnelor vitalităţii acestui gen folcloric în viaţa contemporană a francezilor. Povestea devine metodă educativă în şcoli, spaţiu de evaziune din cotidianul apăsător, instrument terapeutic în psihanaliză, cale de reamintire a locurilor natale. Ni se înfăţişează un proces durabil de redescoperire a capacităţii general-umane de „a sta la poveşti”, fiindcă autorul respinge în mod clar direcţia celor care deplâng cu nostalgie timpul trecut al poveştilor. Semnele acestei revitalizări îi sunt indicate în anchetele de teren, când constată că „în grupurile organizate în care se povesteşte se făuresc generaţii de amatori de poveşti, ascultători şi cititori şi se dezvăluie vocaţii de povestitori”, numiţi „neo-povestitori” (p. 184). Aflăm că reînnoirea fenomenului este posibilă în spaţiul francez şi datorită unor măsuri oficiale de organizare a unor „festivaluri ale poveştilor” sau „festivaluri ale povestitorilor”, dar şi întâlniri pe subiecte teoretice, la care participă filologi, etnologi, antropologi, şi în cadrul cărora se discută despre practicile istorice şi cele ale prezentului. De exemplu, legătura neştirbită cu o valoroasă moştenire este pusă în evidenţă, la manifestarea „Abracadabra: ce este povestea populară?”, din anul 2003, prin vizionarea unor filme-document cu poveştile unei bătrâne informatoare născute în 1885, acestea fiind, pentru publicul contemporan, „mărturii preţioase despre numeroase obiceiuri şi practici rituale ale vieţii tradiţionale ţărăneşti de pe acest teritoriu” (p. 194).

Prin urmare, situaţia poveştii populare franceze, aşa cum ne este ea prezentată de Michel Valière, se înscrie în normalitatea raportului cu tradiţia. Nimic din festivismul şi exhibarea unor experimente postmoderne lipsite de osatura unor fapte care şi-au încercat validitatea prin proba timpului şi care nu au cum să fie negate. Fenomenul francez al povestitului supravieţuieşte printr-o combinaţie potrivită a formelor contemporane şi a reflecţiei teoretice conştiente şi susţinute, acestea înscriindu-se într-o serie de politici culturale coerente, până se va ajunge la stabilirea unei „zile naţionale a povestitorilor”. 

Spre a completa informaţia de specialitate, autorul oferă, la finalul lucrării, o suită de documente care să faciliteze eventualele studii aprofundate în domeniu, ale cititorilor: un glosar „tehnic”, o bibliografie de referinţă, o „webibliografie”, o listă de filme etnografice şi înregistrări audio din arhivele consultate de autor, precum şi trei indexuri – tematic, geografic şi de autori.

Michel Valière, Povestea populară. O perspectivă socio-antropologică. Traducere de Doina-Nicoleta Mitroiu, Iaşi, Editura Institutul European, 2009, 255 p.