Profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, Marcel Tolcea se remarcă prin interesul pentru problematica ezoterismului, imaginarului, comunicării simbolice, fenomenului profeției. Nu întâmplător, Tolcea este mason de gradul al treilea, ultimul în masoneria simbolică, albastră, aspect biografic reflectat și la nivelul scrierilor sale.

Ezoterism și comunicare simbolică continuă direcția surprinsă în eseul precedent, Eliade, ezotericul, dar permite și o lectură independentă de această lucrare. Ambele cărți sunt restructurări și comprimări ale amplei teze de doctorat Ezoterism și literatură. Mircea Eliade și René Guénon. Fenomenele abordate, ezoterismul și comunicarea simbolică, inițial lasă impresia a se afla într-o relație paradoxală care întreține o situație dilematică. Ezoterismul, prin caracterul său incifrat, pare incompatibil cu ceea ce autorul numește comunicare simbolică. Enigma, care ar putea genera un soi tensiune cognitivă cititorului, se elucidează pe parcursul celor patru capitole: destinat inițiaților, ezoterismul „comunică” incomunicabilul la nivel simbolic, mai exact apelează la elemente cu un grad redus de transparență și arbitrarietate, dar cu o mare capacitate revelatorie. Cele mai multe simboluri se constituie în rețele de semnificații derivate dintr-un simbol central, aparent independent de formele sale mai „evoluate”.

Primul capitol, „Ezoterism: etimologie și cronologie specifică”, reconstituie istoricul termenului printr-o incursiune exhaustivă în lucrări de specialitate, texte vechi, dicționare din perioade diferite. Autorul consemnează variațiile termenului, interpretările aduse de diverse personalități ale filosofiei, științei, religiei, pentru a demonstra caracterul eclectic al ezoterismului. În sens metafizic, etimologia termenului trimite mai întâi la o anamneză cosmică, apoi la cea a umanității în ansamblul ei. Din punct de vedere lingvistic, ezoterismul desemnează metoda sau calea spre interior, salvarea individuală și cunoașterea raportului dintre om și divinitate. Ca antonim al noțiunii „ezoteric”, Aristotel folosește termenul  „exoteric”. Conceptul marchează accesibilitatea profanilor la un set de cunoștințe, tehnici, și ulterior, mântuirea de natură religioasă, opusă eliberării ezoterice de la finalul inițierii.

Mult mai interesant se prezintă capitolul al doilea, „Ce se înțelege prin ezoterism? ”, care prin implicarea interpretărilor unor Antoine Faivre, Pierre A. Riffard, René Guénon și sporadic Eliade, indică un model de abordare sistematică a ezoterismului. Faivre definește doctrina ca „formă de gândire” axată pe trei aspecte : caracterul secret și solicitarea unor discipoli aleși, „metafizica” – modalitatea de a deveni inițiat, un corpus recognoscibil după anumite caractere comune. Riffard concepe ezoterismul ca fenomen dual a cărui formă este hermetismul, iar fondul îl reprezintă gnoza. Atît Faivre, cât și Riffard subliniază importanța corespondențelor și analogiilor în asigurarea unității universului. Se creează astfel o identitate între microcosmos și macrocosmos, în sensul că „ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus și tot ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”. Alături de analogii și corespondențe, numerele își aduc contribuția în structurarea lumii. În gnosticism și kabbala, numerele și cuvintele se află într-un raport secret, datorită faptului că literele sunt investite cu o valoare numerică. Nici creștinismul nu a fost străin, până în secolulal XVIII-lea, de o disciplină care îmbină matematica cu metafizica, numită mathesa, necesară interpretării textelor biblice.

Pe o poziție opusă se situează perspectiva tradițională a lui René Guénon prin dimensiunea spirituală, supraumană a inițierii. Dacă primii doi cercetători concepeau inițierea în termenii transmiterii și revelării unor cunoștințe secrete, păstrate de-a lungul timpului, Guénon afirmă că inițierea presupune intrarea într-o altă ordine cosmică, nu o achiziție gnoseologică sau operațională. Ezoterismul se identifică cu Tradiția în măsura în care aceasta incorporează datele primordiale ale vârstei de aur a omenirii. De asemenea, ezoterismul se remarcă prin latura metareligioasă care asigură deificarea umanului ca finalitate a inițierii.

Capitolul al treilea, „Ezoterism și comunicare simbolică” depășește problematica domeniilor de manifestare ale ezoteterismului, intens dezbătute în capitolele anterioare, și introduce un nou palier interpretativ, al simbolisticii. Alături de opinia lui Guénon apare proiectarea simbolisticii pe fundalul psihanalizei jungiene. Inițial menit desemnării relațiilor de prietenie sau alianța la greci, simbolul va poseda un sens soteriologic datorită gândirii teologice. În strânsă legatură cu arhetipul, simbolul are în concepția lui Jung funcția de refulare prin care sunt aduse la suprafață elementele inconștientului. Jung corelează imaginile bolnavilor psihici în delir cu vechi texte care dezvăluie sensuri abstruse, ezoterice. Acestea din urmă reprezintă una dintre caracteristicile simbolismului de factură psihanalitică, alături de adaptabilitatea la diferite contexte.

Critic vehement al abordării psihanalitice, Guénon îi reproșează lui Jung caricaturizarea simbolisticii din prisma patologicului și invaliditatea teoriei inconștientului colectiv care neagă dimensiunea transcendentală a simbolului. Consecința unei realități superioare, metafizice, simbolismul în doctrina guénoniană are o origine nonumană, ca expresie și exteriorizare a voinței divine sau principiale.

Probabil cel mai captivant capitol al cărții, „Simbolismul universal al crucii sau despre hermeneutica centripetă”, oferă o „demonstrație” a comunicării simbolice a ezoterismului. Simbolismul ales este cel al crucii analizat și de Guénon în lucrarea Le symbolisme de la Croix. Ceea ce Tolcea numește hermeneutica centripetă constă în „descoperirea unor sinonimii și complementarități de sensuri”. Autorul analizează, așadar, semnificația crucii în diverse tradiții, dar și a simbolurilor derivate cu trimiteri la aceeași origine. Contrat așteptărilor, crucea nu aparține exclusiv creștinismului unde s-a impus relativ târziu, în secolul al VI-lea. În secolul I, notează în ebraică numele lui Iahve. Un alt simbol creștin, răspândit de Constantin cel Mare, este monograma sau labarum formată prin suprapunerea primelor două litere ale numelui lui Hristos in limba greacă. În limbaj simbolic, cele două axe ale crucii corespund etapelor inițierii: axa orizontală denumită linia amplorii este una a realizării individului, în timp ce linia ascensiunii are ca scop depășirea condiției umane, a „îndumnezeirii”.

Hermeneutica centripetă aplicată de Tolcea demonstrează productivitatea simbolisticii crucii prin seriile sinonomice. Dintre acestea amintim forma androginului cosmic care, precum crucea, reprezintă complementaritatea, principiile Activului și Pasivului. Centrat pe regăsirea stării paradisiace, de dinainte de păcat, androginul urmărește întoarcerea la acel Adam anterior Evei. Androginul alchimiștilor era planeta Mercur. Reprezentat sub înfățișarea unui tânăr voinic cu trăsături feminine sau a unei tinere goale, Mercur are ca simboluri Phoenix-ul sau Rebis, „lucrul dual”. Un simbol controversat, svastica, e legat de determinarea tehnologică a crucii. Burnouf, orientalistul care a descoperit utilizarea svasticii, constata că termenul provine din sanscrită, swasti traducându-se prin „așa să fie”, un corespondent al ebraicului „amin”, rostit la aprinderea focului sacru. Întâlnită în toate spațiile goegrafice, svastica este o metodă primitivă utilizată de indieni pentru a produce focul. Piesa folosită cuprindea amnarul, de dimensiuni mari, pus în mișcare de doi oameni, și o parte inferioara, in formă de cruce, fixată în pământ. Amnarul purta denumirea de swstika. Un alt aspect important era sensul de mișcare al brațelor. Dacă acestea se deplasau în direcția acelor de ceasornic, figura se numea svastica, diferită de cea care executa o mișcare în sens opus, sauvastica. Așadar, departe de a fi marca superiorității ariene, svastica a cunoscut în timpul Germaniei naziste supralicitarea echivalentă cu reinventarea ei prin degradarea conotațiilor originare.

La finalul lucrării, Tolcea concluzionează că nu a intenționat să scrie o carte originală. Ce-i drept, Ezoterism și comunicare simbolică are minusurile ei. Fără să insoliteze orizontul de așteptare sau să depășească unele rutine interpretative, cartea lasă impresia unor bibliografii comentate. Autorul nu deține o metodă critică severă care să-i permită evaluarea ipotezelor avansate de ezoteriologii menționați. „Salvarea” (merită folosit termenul din moment ce ne situăm pe tărâmul ezotericului) provine, însă, dintr-o sinteză bine pusă la punct care dezvăluie un apetit pentru detalii și analize. E de apreciat și tehnica aproape didactică, să zicem a „pașilor mărunți”, prin dozarea complexității abordării. Ezoterism și comunicare simbolică , prin tematica incitantă, rămîne o carte destinată celor interesați de o primă inițiere (teoretică, cine știe, poate și practică) și trasează, totodată, principalele direcții care necesită o abordare ulterioară. Aceasta fiindcă  vasta problematică a gnozei, teozofiei, kabbalei, divinației etc. rămâne deschisă.