Primul lucru care se observă la o răsfoire a cărţii lui Al. Cistelecan, Diacritice, este numărul mare de critici trataţi, douăzeci şi cinci, de la Adrian Marino la Caius Dobrescu şi Sanda Cordoş, aşezaţi în ordine descrescătoare a vârstelor, trădând astfel „pretenţia de istorie literară“, după cum observă Sorina Sorescu în ultimul său volum.

Cert este că, în ciuda activării criteriului generaţionist, căci autorul menţionează că tratează cea mai veche şi penultima serie de critici, fără a se ocupa de ultima serie critică, lucrarea nu se îndepărtează substanţial nici de exigenţele cronicilor literare, şi aceasta pentru că nu toţi „subiecţii“ sunt analizaţi exegetic din prisma operelor reprezentative.

 Spre exemplu, lucrarea debutează cu recenzia cărţii lui Adrian Marino, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România. Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi. Problema identităţii şi a teritoriului nu numai că i se pare sâcâitoare lui Cistelecan, dar şi anacronică. Criticul înregistrează o doză de exagerare în demonstraţia lui Marino, în care vede un fel de continuator al idealurilor iluministe, permanent dezamăgit de situaţia culturii române. De fapt, Marino nu face decât să pună în circulaţie păreri de mult timp vehiculate în literatura vremii, căzând în păcatul, tipic pentru români, de a acorda atenţie discursului, nu acţiunii propriu-zise.

 În Literatura română sub comunism. Poezia I, a lui Eugen Negrici , Cistelecan observă implicarea afectivă, tonul prea vehement şi incisivitatea cu care autorul tratează perioada literară şi politică sumbră în cauză. Constatarea criticului este că judecăţile şi condamnările tardive trădează „spaime de actualitate“, ce se acutizează pe măsură ce analiza produselor literare progresează înspre valorile prezentului. Dacă proletcultismul s-ar fi petrecut cu mult timp în urmă, de exemplu pe vremea dacilor sau a lui Ştefan cel Mare, Negrici l-ar fi tratat mai senin. În orice caz, contribuţia lui Negrici în direcţia literaturii române postbelice este mult prea însemnată pentru a-i imputa o anumita rigiditate şi un exces de spirit justiţiar. În cazul în care Literatura română sub comunism denotă astfel de atitudini, ele nu sunt decât o consecinţă şi o reacţie normală, în fond, a conştiinţei critice angajate într-un amplu proces de reabilitare şi edificare a literaturii din perioada totalitară. Profund mutilată de dogmatismul şi interdicţiile regimului, această literatură va acţiona ca subtext al producţiilor literare de după ‘89, în ciuda efortului acestora din urmă de a se elibera de reminescenţele trecutului.

Un model recurent în articolele lui Cistelecan presupune trasarea unor portrete consistente. Cu acest prilej, autorul trece în revistă contribuţia criticilor în domeniu, operele reprezentative, şi insistă adesea pe principiul pionieratului, Cistelecan cochetând aici cu reconstrucţia epică proprie istoriei literare. Astfel, Eugen Simion e un „exeget misionar“, implicat în procesul de reintegrare şi asimilare în literatura postbelică a lui Eliade, scriitor care, deşi exercita o fascinaţie irezistibilă, era supus unei superficiale abordări critice. Gheorghe Grigurcu e supranumit şi el „critic monah“  şi e apreciat (paradoxal) pentru spiritul teoretic, pentru metoda de a rediscuta şi refuncţionaliza instrumentele conceptuale şi operative.

Nu lipsesc din galeria portretizărilor nici consideraţiile savuroase, de cele mai multe ori ironice, la adresa confraţilor săi. Una dintre „victime“ este nimeni altul decât Nicolae Manolescu, care se bucură de o autoritate considerabilă graţie carismei sale. Angajat într-o competiţie acerbă cu Călinescu şi interesat să formeze un fel de triadă cu Maiorescu şi Lovinescu, criticul va sfârşi, conform profeţiei lui Cistelecan, prin a fi zdrobit de propriul mit.

În „structura de profunzine“ a articolelor, autorul Diacriticelor se pronunţă şi asupra actualităţii unor clasici ca Eminescu şi Blaga. În cazul celui din urmă, semnalează paradoxul de a intra într-un con de umbră în timp ce exegeza blagiană e prolifică. Cu alte cuvinte, Cistelecan consideră că exegeza abuzează din plin de un poet care-şi diminuează treptat forţa de seducţie. În domeniul eminescologiei, situaţia se prezintă diferit. Deşi poetul dispune de nebănuite resurse literare, critica se epuizează prin exploatarea aceleiaşi metode – plierea liricii eminesciene pe cele mai recente sisteme filosofice.

Dincolo de mici exagerări sau atitudini ce par părtinitoare, cartea lui Cistelecan reflectă, pe de-o parte, spontaneitatea tipică articolelor critice, iar pe de altă parte, cronologia, construcţia epică regăsită în istoriile literare, presărate de umor şi replici acide, care amintesc de verva limbajului vechilor cronici munteneşti.

Al. Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.