Robert Deliege, doctor în etnologie la Oxford şi profesor de antropologie socială în Franţa şi Belgia, specialist în studiul sistemului tribal şi al castelor din India, încearcă să reconstituie evoluţia antropologiei începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la actualele teorii, cu scopul de a oferi publicului de specialitate traseul dialectic al antropologiei occidentale. Este clar din titlu faptul că Deliège alege să configureze una dintre posibilele istorii ale antropologiei socio-culturale, cea fundamentată în cadrul comunităţii ştiinţifice occidentale, în special franceze, britanice şi americane.

Structura diacronică este totalmente asumată de către autor prin necesitatea de a da o istorie a fundamentelor disciplinei, într-un domeniu care nu se poate desprinde de marile teorii care i-au influenţat dezvoltarea. Astfel, spre deosebire de ştiinţele exacte, pentru care impunerea noilor teorii echivalează cu eliminarea celor anterioare, în ştiinţele socio-umane devine esenţială recuperarea punctelor de vedere precedente, puse la temelia celor care le urmează. Acceptăm, odată cu autorul, limitele acestui gen de abordare, faptul că nici măcar istoricul nu poate clama obiectivitatea deplină şi o panoramă completă a punctelor convergente epistemologic pe care le-a urmat conştiinţa antropologică nu este reconstituibilă. Punctele-cheie ale acestei antropologii, care reprezintă întâlnirea fericită între proiecte culturale şi personalităţi reformatoare, sunt trecute în revistă de autorul francez fără să renunţe cu totul la puncte de vedere personale, nuanţări critice şi importante contextualizări, care îmbogăţesc purul descriptivism.

            Este important faptul că fascinaţia faţă de sistemul cultural care îl înconjoară pe om s-a născut din colaborarea originară între cele două antropologii, interesate deopotrivă de trasarea evoluţiei biologice, sociale, economice şi spirituale a umanităţii, din cele mai vechi timpuri până la cele apropiate. De altfel, teoria darwinistă a evoluţiei speciilor influenţează, în ultima parte a secolului XIX, cele mai diverse domenii, oferind şi substratul teoretic al evoluţionismului antropologic. Primul manual de antropologie a apărut în anul 1889, autorul său fiind primul profesor de antropologie socială, la Universitatea din Oxford, evoluţionistul Edward Tylor; acesta era pasionat de metoda comparativă, de trecerea societăţii umane de la simplu la complex, ceea ce-l conduce la formularea vestitei teorii a vestigiilor, viabilă inclusiv în concepţia teoretică a primilor cercetători români ai existenţei arhaice. În 1895, Lazăr Şăineanu menţiona, în premisele teoretice ale monumentalei sale lucrări despre basmele române, rolul „admirabilelor cercetări ale lui Tylor asupra civilizaţiei primitive“ în dezvoltarea studiilor folclorice. Savantul britanic rămâne în orice istorie a antropologiei pentru încercarea de a explica ştiinţific impulsul religios al umanităţii timpurii, credinţa originară în spirite, sugerând o axă evolutivă de la animism la politeism şi până la monoteismul societăţilor dezvoltate.

Tot aici, un subcapitol aşteptat, dedicat lui James Frazer, celebrul „antropolog de birou“ şi autor al Crengii de aur, evoluţionist în maniera de a percepe apariţia şi dezvoltarea credinţelor şi a reprezentărilor religioase, pe urmele lui Tylor, reia clasicele contribuţii pe tema raportului dintre magie, ştiinţă şi religie, legile magiei, specificul vârstei religiei. Robert Deliège ţine să menţioneze în acest capitol limitele evoluţionismului, arătate pe parcursul istoriei antropologiei care a succedat aceste teorii; monoteismul, iniţial susţinut de Mircea Eliade, este opus animismului teoretizat de Tylor sau se va impune evidenţa convieţuirii dintre magie, religie şi ştiinţă în societăţile moderne, şi nu perceperea lor ca trepte diferite în dezvoltarea existenţei spirituale a fiinţei umane, în viziunea frazeriană. Demn de observat este faptul că această direcţie de cercetare se va constitui mai târziu, prin aportul altor teoreticieni şi acumularea mai multor puncte de vedere, într-un domeniu special: sociologia sau antropologia religiei.

Temperarea excesului evoluţionist s-a concretizat istoric într-o teorie concurentă, difuzionismul, ce a încercat să descopere anumite matrici culturale care, printr-o interconectare organică între comunităţi, au generat repetiţii şi împrumuturi. Critica difuzionistă a avut limitele sale, forţând probabilitatea unor refracţii culturale în zone relativ îndepărtate. Oricum, anticipează Deliège, antropologia modernă va abandona evoluţionismul pentru a se orienta spre o concepţie sincronică, statică şi spre relativism.

Una dintre cele mai consistente şcoli antropologice de la începutul secolului trecut a fost şcoala sociologică franceză, iniţiată de Emile Durkheim şi de nepotul său, Marcel Mauss, când antropologia se desprinde de determinanta biologică de la originile sale, pentru a deveni o adevărată ştiinţă socio-umană. Mişcarea sociologică din interiorul antropologiei franceze are rolul de a menţine deschisă colaborarea dintre domeniile care vizau descrierea socialităţii omului; schimbul de metode între domenii conduce astfel la naşterea unei antropologii sociale, mai ales datorită succesului teoriilor celor de la revista „Anneé sociologique“ printre antropologii britanici. Durkheim are meritul de a fi subliniat necesitatea unei filosofii pozitiviste care să stea la temelia demersului antropologic, de unde dezvoltarea observaţiei participante şi a etnografiei în general, fără a se desprinde, aşa cum specifică autorul volumului, de „profesiunea de credinţă evoluţionistă“ (p. 79) demonstrată în trasarea sistemului clasificărilor primitive şi a raporturilor între sisteme de gândire, categorii şi lumea reală. Robert Deliège ţine să observe recurenţa întrebărilor capitale ale domeniului, revenirea lui Durkheim şi Mauss la teoria despre specificul experienţei religioase, la relaţia dintre magie şi religie. Este inevitabil, în cazul autorului Formelor fundamentale ale vieţii religioase, să nu idealizeze comunitatea socială, supralicitând esenţa colectivă a religiei şi fundamentul ei totemic, exagerare amendată inclusiv de istoricul provenit din spaţiul antropologiei franceze, atât de îndatorată contribuţiilor şcolii conduse de Durkheim.

O personalitate aparte a acestei direcţii a fost Marcel Mauss, „un empirist convins“ (p. 85), cum îl caracterizează Deliège. Mergând iniţial pe direcţia trasată de unchiul său, Mauss va duce mai departe, pe un nivel superior, atracţia acestuia pentru ideea de „fapt social total“; intercondiţionarea acţiunilor şi a credinţelor umane în cadrul aceluiaşi ansamblu social anunţă viziunea structuralistă. Mauss are o percepţie holistică asupra omului, căruia încearcă să-i capteze inclusiv latura individuală, afectiv-emoţională, să surprindă eficienţa simbolică a reprezentărilor sociale. Mauss a depăşit, în studiile sale, domeniul antropologiei şi al sociologiei, înţelegând că fiinţa arhaică trebuie cercetată, în acelaşi timp, cu metodele filologiei, ale mitologiei comparate, ale istoriei, ale lingvisticii. Nu este astfel de mirare că, astăzi, etnologia franceză încearcă să recupereze feţele diverse ale acestui cercetător, ascuns nedrept îndărătul figurii proeminente a unchiului său.

            Tot aici este prezentată viziunea lui Lucien Lévy-Bruhl asupra opoziţiei pe care acesta o considera ireductibilă între „mentalitatea primitivă“ şi raţiunea modernă, între „ei“ şi „noi“. Precum deseori în istoria domeniului, filosofia raţionalistă a lui Lévy-Bruhl va stimula atente demonstraţii în direcţia opusă tezei sale, centrarea pe valorizarea raţionalităţii specifice fiinţei arhaice. Arnold Van Gennep, poate unul dintre cei mai cunoscuţi etnologi francezi, este integrat în această şcoală, arătându-se cele două direcţii înnoitoare pe care le-a adus punctului de vedere antropologic: fondarea etnografiei, pentru care a fost marginalizat de discipolii lui Durkheim, care vedeau teoria mai presus de cercetarea propriu-zisă a culturii materiale a societăţilor, şi naşterea interesului pentru etnografia Franţei, o societate industrializată; în plus, Van Gennep a oferit un exemplu consistent în cercetarea folclorului francez şi a introdus celebra noţiune de „liminaritate“ în cadrul teoriei despre „riturile de trecere“.

            Dacă sociologii francezi au rămas încă sub influenţa implicită a evoluţionismului, reprezentanţii culturalismului american au negat istoria pentru a se apleca exclusiv asupra efectelor particulare pe care o anumită cultură le are asupra membrilor ei, pornind de la premisa originalităţii fiecărei comunităţi culturale şi a importanţei contextului în care obiceiurile sunt performate, prefigurând antropologia funcţionalistă anglo-saxonă şi postmoderna antropologie psihologică. Dincolo de ocean, şi departe de sociologia şi comparatismul antropologilor francezi, „antropologia devine tot mai mult etnologie“ şi o „ştiinţă a culturilor“ (p. 126), adică atenţie pentru observarea realităţii vieţii arhaice. Mentorul acestei şcoli, Franz Boas, este şi cel care întruchipează toate idealurile ştiinţifice ale grupului „Cultură şi Personalitate“: practică ancheta intensivă, respinge teoretizările şi legile generale, anticipează observaţia participantă. Ruth Benedict, asistenta sa, sintetizează teza culturalistă a şcolii, sugerând că o cultură este un ansamblu omogen, un tot bine individualizat, o entitate coerentă şi funcţională.

Determinismul biologic al primilor antropologi sau cel sociologic al şcolii franceze sunt astfel înlocuite cu un determinism cultural, la fel de periculos atunci când ajunge la viziunea autosuficientă a închiderii unei societăţi în limitele trasate de antropologi. Univocitatea discursului relativist se simte inclusiv în abordarea etnografică a unei culturi. În 1945, apare prima mare lucrare de antropologie aplicată, în care Ruth Benedict analizează detaliat, dar din perspectiva părtinitoare a occidentalului, misterul insondabil al culturii japoneze, folosind exclusiv date teoretice. Un caz la fel de controversat în istoria antropologiei, prin replicile dure care i s-au dat, este monografia despre iniţierea tinerilor din Samoa, alcătuită de Margaret Mead, altă continuatoare a lui Boas, o descriere a adolescenţei idilice opusă tensiunilor la care sunt supuşi tinerii occidentali. Această credinţă în capacităţile descriptive ale etnologilor a fost evident aplanată de pătrunderea, şi în acest domeniu, a criticii postmoderniste, reprezentată de Clifford Geertz. Etnologul american înţelege tentaţiile configurării unei descrieri ideale şi totale a unei colectivităţi, ajungându-se în practica etnografică la ceea ce el numeşte „text“ (ansamblu de idei coerente), încât continuatorii săi vor exagera în a numi textele etnografice simple ficţiuni, naraţiuni metaforice. Prin intermediul lui Geertz, în cadrul istoriei antropologiei, „culturalismul devine textualism“ (p. 160). În virtutea faptului că o exagerare a unei teze duce la atenuarea sau negarea ei în cea care o urmează, în antropologia americană a mijlocului de secol XX, dominată de idealurile culturalismului, postmodernismul şi-a găsit un teren favorabil de acţiune, influenţa lui fiind prolifică şi astăzi, spre deosebire de spaţiul european.

            Deşi ar fi putut fi plasat de către istoria antropologiei mai degrabă în continuarea şcolii franceze, de unde captează impulsurile anti-evoluţioniste şi apetenţa pentru cercetarea empirică, funcţionalismul britanic este văzut aici ca un curent grupat în jurul teoriilor înnoitoare ale lui Bronislaw Malinowki, un Boas pe teren britanic, cu care are de altfel în comun admiraţia pentru observaţia participantă („observarea ştiinţifică a societăţilor“), demersul contextual şi perceperea culturii ca un ansamblu organic care trebuie cercetat în armonia sa. Într-adevăr, Deliège scoate în evidenţă faptul că Malinowski este primul cercetător care „explică felul în care şi-a adunat datele“ (p. 181) şi că, fiind un foarte bun om de teren, acesta a neglijat mult demersul teoretic, ceea ce nu-l împiedică să facă şcoală în jurul său. De asemenea, istoricul francez nu evită să studieze atent limitările metodei observaţiei, atât de lăudată şi practicată de anglo-saxoni, căci analiza etnografică devine o „traducere“ parţială şi subiectivă a experienţei de viaţă printre oamenii unei culturi necunoscute. Nici astăzi antropologii nu au reuşit să se pună de acord asupra gradului de „participare“, de implicare şi asimilare a observatorului în cadrul comunităţii cercetate, deşi rezultate notabile s-au obţinut de către observatori care şi-au investigat chiar ţinutul natal.

            Dacă Malinowski era un omolog britanic al lui Boas, A. R. Radcliffe-Brown este un Durkheim englez, cel care reuşeşte să complinească minusurile teoretice ale lui Malinowski, impunând un funcţionalism deja de natură structurală şi limitat la resorturile sociologice ale antropologiei. El nu se mai opreşte la cuceririle observaţiei participante, ci vede necesar un moment următor, al descrierii, al comparării,  al creionării unor legi generale. O concepţie mai nuanţată au alţi antropologi britanici, care îmbină funcţionalismul „din ce în ce mai puţin funcţionalist“ (p. 245) cu o revenire parţială la dimensiunea diacronică a etnologiei.

Un capitol aparte este dedicat structuralismului, fondat de Claude Lévi-Strauss, Robert Deliège fiind recunoscut ca monografist al marelui savant francez. Într-o carte special dedicată operei acestuia, recent tradusă şi în limba română (Introducere în antropologia structurală. Lévi-Strauss astăzi, Chişinău, Editura Cartier, 2008), Deliège citeşte istoria antropologiei cu scopul declarat de a recupera antecedentele gândirii structuraliste, de la inventarea ştiinţelor despre om de către Jean-Jacques Rousseau şi până la recentele ecouri ale sistemului fondat de Lévi-Strauss în antropologia structurală. Autorul Gândirii sălbatice a avut o ambiţie frazeriană de a configura constante ale spiritului uman, atemporale şi aspaţiale, reîntorcând antropologia la vocaţia ei filosofică. Deliège are dreptate că el reprezintă un moment în sine în istoria antropologiei, căci are meritul de a fi selectat cu multă uşurinţă cuceririle folositoare ale viziunii antropologice, amendându-le pe cele care nu corespundeau punctului său de vedere holistic, respinge asimilarea etnografului la perspectiva indigenului,  găseşte comparaţia unui număr infinit de fapte ca fiind lipsită de simţ practic, preferând analiza exhaustivă a unui corpus redus care va da modelul, structura necesară citirii celorlalte elemente. Deşi nu putem trece cu vederea restricţiile autoimpuse ale metodei structuraliste, conştientizate de întemeietorul acesteia, „prin formalismul său, analiza structurală este o ultimă încercare de depăşire a scepticismului la care condusese etnografia“ (p. 259), ceea ce face ca „momentul Lévi-Strauss“ din istoria antropologiei să împace ispitele relativismului cu idealul descrierii.

În timpurile recente, după situarea şcolilor şi a reprezentanţilor săi la poluri şi în tabere diferite, antropologia a reuşit să depăşească o îndelungată cantonare în măsurarea virtuţilor şi a viciilor observaţiei participante, „piatra de încercare a antropologiei sociale“ (p. 309), să accepte atât descrierea sincronică, cât şi sinteza diacronică, să verifice importanţa cercetării atât a societăţilor occidentale, hiper-modernizate, cât şi a celor care conservă stadii arhaice ale dezvoltării umanităţii, recunoscându-li-se şi acestora din urmă istoricitatea. Generalizând, scribul şi analistul acestei istorii consideră că antropologia dinamică este situată „dincolo de funcţionalism“ şi, se pare, se bucură de un anumit consens la nivelul celor două puternice şcoli antropologice europene: cea britanică şi cea franceză. Însă, într-o viziune particularizatoare, Max Gluckman, mentorul şcolii de la Manchester, este un structural-funcţionalist care inovează perspectiva considerării societăţilor ca sisteme echilibrate prin acceptarea cercetării mutaţiilor şi a conflictelor, stări intermediare în procesul de refacere a  ansamblului social. În contextul aceleiaşi viziuni dinamice, un interes deosebit vor manifesta exponenţii acestei şcoli (Melville J. Herskovits, Roger Bastide) pentru fenomenul aculturaţiei, care oferă exemplul necesar stimulării cercetărilor interrelaţionării culturale, a schimbării percepute în procesualitatea ei. De asemenea, se continuă studiile de antropologie aplicată şi se conservă pasiunea pentru investigarea societăţile îndepărtate de matricea europeană (Georges Balandier).

Robert Deliège subliniaz