E greu să ajungi să fii un om în această lume; ajuns acolo, e foarte dificil să atingi cunoaşterea; de acolo, e greu să ajungi să fii un poet; iar apoi, este şi mai dificil să ajungi să ai puterea creatoare. Acest fragment din Agni Purana, unul din textele majore ale hinduismului, citat de René Daumal în Les pouvoirs de la parole, îi defineşte perfect destinul.

Considerând că poezia şi puterea creatoare pot fi dobândite abia la finalul unui efort care implică transformarea întregii fiinţe şi conştient, totodată, că se află abia la începuturile acestui drum ascensional, René Daumal era extrem de exigent cu propria creaţie. Dacă într-o zi voi scrie un poem, se va înţelege aversiunea pe care o am astăzi să numesc astfel bucăţile lirice care urmează şi care sunt mai vechi, scria el la începutul volumului de versuri Le Contre-Ciel, apărut în 1937 şi distins cu premiul Jacques Doucet.

Efortul de a deveni om, conjugat cu efortul de a dobândi cunoaşterea, de a ajunge poet şi, în cele din urmă, de a dobândi puterea creatoare, şi-au lăsat amprenta asupra vieţii şi a operei sale, dar şi asupra celor care l-au cunoscut, personal sau prin intermediul lecturilor. Aceştia au marcat împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului, la data de 16 martie 2008, prin organizarea Centenarului René Daumal.

Colocviul centenarului, organizat de Basarab Nicolescu şi avându-l ca moderator pe Jean Philippe de Tonnac, a pornit de la ideea recunoaşterii locului aparte ocupat de Daumal în cadrul literaturii franceze dintre cele două războaie mondiale, propunându-şi să lămurească acest loc.

Contribuţiile la colocviu constituie prima parte a lucrării colective René Daumal ou le perpetuel incandescent. Etudes, temoignages, documents inedits, coordonată de Basarab Nicolescu şi Jean Philippe de Tonnac, apărută la editura Le Bois D’Orion, în 2008.

A doua parte a cărţii cuprinde mărturii ale prietenilor lui René Daumal, apărute iniţial în două numere ale revistei marseilleze Cahiers du Sud, iar în a treia parte sunt publicate câteva documente inedite, precum scrisorile lui René Daumal către Jean Gustave Tronche, din care reies dificultăţile cu care poetul şi soţia sa se confruntau în anii celui de-al doilea război mondial, sau scrisorile adresate de poet doamnei de Salzmann, extrem de utile pentru lămurirea unor aspecte privind căutarea spirituală a lui Daumal şi relaţiile sale cu învăţătura maestrului spiritual Georges Ivanovitch Gurdjieff.

Eseistul, editorul şi jurnalistul Jean Philippe de Tonnac, care în urmă cu 11 ani publica la Editura Grasset cartea René Daumal, l’Archange, ajunge, în Introducerea sa, intitulată Opera Analogă, la concluzia că interesul pentru opera lui Daumal este extrem de mare pentru oricine doreşte să se împace cu sine însuşi. Pe lângă îndemnul de a ne alătura căutării Muntelui Analog citind sau recitind romanul omonim, de Tonnac îi trece în revistă pe toţi cei care l-au apreciat pe Daumal, unul dintre puţinii scriitori care au atras o admiraţie cvasiunanimă încă din timpul vieţii:

Filosoful Alain îl învaţă, Gilbert-Lecomte găseşte în el un sânge proaspăt pentru a-şi prelungi viaţa, Sima îl pictează, Breton îl vrea pentru sine. Roland de Reneville dezbate cu el. Paulhan îl vede ocupând funcţii importante la Gallimard. Simone Weil împărtăşeşte cu el o părticică din profunda sa cunoaştere a limbii sanscrite. Dansatorul Uday Shankar, glorie internaţională a dansului indian, îl ia ca un fel de impresar în turneul său american. Vera Milanova se căsătoreşte cu el. Madame de Salzmann, elevă a lui George Ivanovitch Gurdjieff, îl consideră unul dintre elevii săi cei mai aproape de trezire. Luc Dietrich învaţă de la Daumal respectul de sine. Lanza del Vasto îl apreciază şi se teme de el. Aşadar, un scriitor pe care apropiaţii săi l-au văzut, au fost lângă el, l-au atins, i-au apreciat inteligenţa fină, voinţa de fier, intuiţiile, curajul, abnegaţia, generozitatea.

Totuşi, dacă aceste aprecieri unanime nu i-au asigurat lui Daumal o poziţie proeminentă în peisajul literaturii franceze, asta se datorează faptului că poetul s-a alăturat şcolii spirituale cunoscute sub numele de „A Patra Cale“, acţiune receptată ca o trădare de majoritatea intelectualilor francezi, care resping în mod tradiţional tot ceea ce nu poate fi explicat cu ajutorul raţiunii.

Zeno Bianu, laureat în 2003 al Premiului Internaţional de Poezie Francofonă „Ivan Goll“, autor al antologiei Poetes du Grand Jeu, apărută la Gallimard în 2003,  mărturiseşte că cel mai important lucru pe care l-a învăţat citindu-l pe Daumal a fost „necesitatea continuă a unei ascensiuni interioare“. Pe calculatorul său, René Daumal ocupă un loc de cinste în folderul numit „Poezie-Spiritualitate“, unde a adunat tot ceea ce îl fascinează privitor la intersecţia dintre aceste două domenii.

Basarab Nicolescu, fizician teoretician la Centre National de la Recherche Scientifique, Universitatea Paris VI, şi profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, preşedinte-fondator al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare, îşi începe eseul despre „Marele Joc şi transdisciplinaritate“ cu o întrebare fundamentală : cine a fost cu adevărat René Daumal ?

Cine a fost acest om, René Daumal? Un poet filozof sau un filozof poet? Un patafizician sau adeptul unei doctrine necunoscute? Un romantic mistic sau un mistic romantic? Un Căutător al Adevărului sau un obsedat de Absolut? Un sfânt, un savant, un martir sau un profet? Toate la un loc sau cu totul altceva?

Basarab Nicolescu distinge două perioade în viaţa lui René Daumal : prima perioadă, a experienţelor haotice de genul ingerării de tetraclorură de carbon şi eter, sau al practicării dedublării cataleptice nocturne, experienţe care i-au afectat decisiv sănătatea, şi a două perioadă, a „metafizicii experimentale“, perioadă care debutează în 1930, în momentul în care Daumal îl întâlneşte pe Alexandre de Salzmann, pictor şi desenator celebru în Germania începutului de secol XX, dar şi inventator, în calitate de regizor, al unei noi tehnici de ecleraj, şi intră în legătură cu învăţătura lui George Ivanovitch Gurdjieff. Aceste două perioade, aparent opuse, sunt unificate de ceea ce autorul numeşte „terţul ascuns al căutării spirituale“.

Pierre Bonasse, poet, conferenţiar la Sorbonne Nouvelle şi consultant în sofrologie, vorbeşte despre „René Daumal şi lucrul cu sine“, arătând ce se întâmplă atunci când „capul, inima şi corpul îşi răspund“. Destinul lui Daumal poate fi înţeles ca un act de trezire.

Momentul trezirii este unul dureros, în care îţi descoperi propria nonexistenţă, faptul că nu eşti decât o marionetă ale cărei fire sunt manevrate de diferitele evenimente exterioare, că nu ai niciun control asupra a ceea ce faci, ci îl urmezi în mod mecanic pe cel care strigă cel mai tare, că ceea ce numeşti viaţă şi stare de veghe nu este decât un somn aproape perpetuu. Suferinţa cauzată de aceste constatări este, totuşi, singura care îţi poate permite să începi să te trezeşti. Sau, după cum spunea René Daumal în La Grande Beuverie: singura posibilitate de a deveni într-o zi un fluture este să vezi mai întâi că eşti doar o larvă neputincioasă şi să îţi recunoşti această natură.

Roger Lipsey, doctor în Istoria Artei la Institute of Fine Arts din cadrul New York University, abordează problema controversată a raporturilor dintre René Daumal şi învăţătura misticului de origine caucaziană Georges Ivanovitch Gurdjieff, care a întemeiat, lângă Paris, în perioada interbelică, Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului.

Sunt trecute în revistă demersurile criticilor lui Gurdjieff şi, implicit, ai relaţiilor sale cu Daumal. Autorul numără nu mai puţin de şapte teorii diferite, care încearcă să discrediteze ideea că învăţătura cunoscută sub numele de A Patra Cale a exercitat o influenţă decisivă asupra lui René Daumal. O teorie afirmă că Daumal era atât de disperat în 1930, încât orice direcţie spirituală ar fi reprezentat pentru el un colac de salvare, iar în această situaţie s-a agăţat de primul lucru care i-a ieşit în cale. Alţi critici consideră că, în momentul întâlnirii cu Alexandre de Salzmann, René Daumal înţelese întreaga spiritualitate creştină şi hindusă, iar noua învăţătură nu a reprezentat decât o confirmare a ceea ce ştia deja. Există apoi susţinătorii teoriei că René resimţea o nevoie profundă de a se supune, de a renunţa la luarea deciziilor, de a întâlni ceva sau pe cineva care să îi ţină rolul de tată, iar aceste goluri i-au fost umplute de A Patra Cale. Al patrulea demers consideră această alăturare drept o simplă eroare de tinereţe, contactul cu soţii de Salzmann şi cu ceilalţi adepţi ai lui Gurdjieff având un rol pozitiv în dezvoltarea poetului numai la început. Un alt demers susţine că Daumal s-a apropiat de învăţătura lui Gurdjieff în lipsă de altceva, acesta fiind pur şi simplu tot ce putea fi găsit acceptabil în Parisul respectivei epoci. Apoi, este avansată teoria că René şi soţia sa, Vera, au luat doar ce le-a convenit din învăţătura primită. În final, există şi critici care avansează ideea că Daumal a avut, de fapt, foarte puţine contacte cu A Patra Cale, care l-a influenţat nesemnificativ.

Apoi, sunt amintite opiniile susţinătorilor ideii că întâlnirea lui René Daumal cu Alexandre de Salzmann şi, implicit, cu învăţătura lui Gurdjieff, a marcat în mod decisiv destinul său ulterior. Sunt amintite mai multe episoade în sprijinul acestei teorii, precum cel în care poetul îi ia apărarea Doamnei de Salzmann în faţa lui Gurdjieff, făcându-l pe acesta să îi declare lui Jeanne că, de fapt, el este singurul său elev adevărat.

Kathleen Ferrick Rosenblatt, doctor în literatură comparată la Universitatea din Connecticut, autoarea cărţii René Daumal. The Life and Work of a Mistic Guide, aprofundează problema relaţiei dintre René Daumal şi învăţătura lui Gurdjieff, amintind declaraţia Doamnei de Salzmann că Daumal a fost, cu excepţia lui Gurdjieff, cel mai remrcabil om pe care l-a întâlnit vreodată.

Cercetătoarea americană încearcă să surprindă şi modul în care Daumal a fost transformat de această experienţă: Efortul de a rămâne prezent poate crea o energie pozitivă. El a putut să scotocească în adâncul propriului corp, pentru a găsi acolo energia enormă şi explozivă a fiecărui atom. Transformarea negativităţii este cea mai valoroasă lecţie a lui Daumal şi a lui Gurdjieff; ea este sursa noastră inepuizabilă de energie. Mesajul lor de „a sacrifica suferinţa“ prin mijlocul, după cum spune Gurdjieff, al „eforturilor constante şi al suferinţei voluntare“, pare foarte modern, în avans faţă de noi înşine, chiar dacă modul său de a pătrunde lucrurile ni se pare uneori prea auster.

La colocviul organizat cu ocazia Centenarului René Daumal au fost luate în discuţie, de asemenea, relaţiile autorului Muntelui analog cu suprarealiştii, au fost propuse diferite moduri de a citi opera lui Daumal, iar nepoata poetului, Myriam Daumal, vorbeşte despre „prietenul Daumal“.

Volumul editat de Basarab Nicolescu şi de Jean Philippe de Tonnac surprinde, dincolo de diferitele aspecte aduse în discuţie de participanţii la colocviu, succesul căutării perpetue a lui René Daumal. Fiind, în primul rând, un căutător spiritual, fapt vizibil în fiecare creaţie a sa, René Daumal a reuşit să trezească şi în cititorii săi aceeaşi sete de nepotolit, despre care vorbeşte în La Grande Beuverie, şi aceeaşi dorinţă de a porni la drum în căutarea Muntelui Analog. Poetul a părăsit această realitate la vârsta de numai 36 de ani, dar a fost urmat imediat de alţi căutători, reuşind astfel să respecte una din regulile de bază care se aplică în universul greu accesibil al Muntelui Analog.

René Daumal ou le perpetuel incandescent. Etudes, temoignages, documents inedits, sous la direction de Basarab Nicolescu et de Jean-Philippe de Tonnac, Le Bois D’Orion, 2008.