În volumul Metacritice. Critica de tranziţie, apărut la Editura Aius din Craiova, în 2008, Sorina Sorescu realizează o panoramare polemică a criticii literare de după revoluţie şi propune consolidări teoretice, semnalând că acestea au fost precare sau au lipsit cu desăvârşire în acest interval de timp în România, cu excepţiile menţionate mai ales în Recontextualizări, unde sunt evidenţiate principii ale criticii de gradul doi. Intervalul apariţiei cărţilor pe care Sorina Sorescu le-a recenzat în revista „Mozaicul“, corpusul volumului fiind format, în cea mai mare parte, din aceste cronici de carte,  începe cu anul 2003, însă sunt emise observaţii şi asupra ultimului deceniu al secolului trecut. Au apărut câteva recenzii care pun îndeosebi accentul pe tonul polemic al autoarei, însă cred că în centrul atenţiei ar trebui să fie angajamentul teoretic, ofertant, pe care aceasta şi-l asumă şi pe marginea căruia invită la dezbatere.

            Cartea debutează cu o Predoslovie, în care autoarea îşi expune o serie de lămuriri, de intenţii teoretice şi o conduită deontologică asupra căreia va reveni pe parcursul cărţii. Prima ar fi că nu îşi propune să facă din acest volum o istorie a criticii literare româneşti, dar pledează pentru constituirea acesteia ca domeniu de studiu într-un cadru teoretic coerent şi exigent. A doua provine dintr-o mirare care o supune unor grele încercări de comprehensiune metacritică, mirare datorată judecăţilor paradoxale ale criticilor, care se raportează opus la canonul estetic „fixat“ înainte de ‛89. Autoarea exemplifică prin cazul format în jurul lui Ion D. Sîrbu şi Augustin Buzura, relevând termenul de „nemaicitire“ a unuia în dauna celuilalt. Autoarea se pronunţă de pe o poziţie avizată, având publicată deja o monografie despre Ion D. Sîrbu şi în pregătire o alta despre Augustin Buzura, pledând clar pentru cel din urmă din punct de vedere estetic, apărând totodată şi integritatea morală a operei acestuia. În opţiunile cititorilor, fie ei şi avizaţi, un scriitor îl exclude pe celălalt din cele mai diverse motive, nu întotdeauna estetice, chiar dacă ideal ar fi să nu se excludă, fiindcă se pierde un autor, fie el şi minor.

Conturarea unei „bătălii pentru canon“ este deficitară, pentru că atât cei care contestă acest canon cât şi cei care se află în defensivă au un fundament teoretic fragil,  intenţionat sau neintenţionat – ceea ce este regretabil, rolul unui arbitru metacritic fiind unul solicitant. Imposibilitatea de a-şi structura acest volum în funcţie de disputa în jurul canonului estetic a determinat-o pe autoare să opteze pentru o parte de Revizuiri, una de Recontextualizări şi o ultimă parte pe care a numit-o Un concept în aşteptare: neomodernismul. Astfel este sesizată şi reticenţa criticii faţă de conceptualizarea „neomodernismului“ şi opţiunea pentru „postmodernism“, care, de multe ori, a fost denaturat dacă ne raportăm la studiile europene şi chiar mondiale. Aşadar, această Predoslovie se constituie ca un program metacritic al volumului de faţă, însă unul  polemic, care nu coincide însă cu excesul negator (care) se susţine ca efect beletristic cum se întâmplă, într-o măsură deloc neglijabilă, în critica literară românească actuală.

  Ion Simuţ este unul dintre cei care au invocat modelul lui Eugen Lovinescu în „pledoariile pentru revizuirea canonului (neo)modernist postbelic“, însă această încercare este mult prea ambiţioasă pentru criticul care nu dă deloc semne că ar fi înţeles în profunzime, nici temeiurile de secol XX ale criticii moderniste. În fond, acesta este un prilej pentru ca autoarea să-şi expună punctele de vedere în ceea ce îl priveşte pe Lovinescu şi posibilitatea lui de a mai deveni un model teoretic, acesta fiind demult depăşit, în sensul propriilor sincronizări, dar rolul său fondator rămâne o realitate incontestabilă. Nu este trecut cu vederea meritul lui Ion Simuţ de a-şi asuma această ediţie de revizuiri şi de a fi un deschizător de drumuri în această direcţie, chiar dacă acesta mai păstrează în parte mitizarea lui Lovinescu. Se impune în acest moment şi o definirea a revizuirilor, care pot fi citite ca prefiguraţie a mai multor direcţii ulterioare ale doctrinei lovinesciene: teoria sincronizării, critica ideologiei literare, critica criticii judecătoreşti.

În această parte a „revizuirilor“ mai sunt întâmpinate şi volumele unor autori ca Ioana Pârvulescu, Ion Bogdan Lefter, Eugen Negrici, Gheorghe Crăciun şi Caius Dobrescu.  Referitor la monografia Eminescu, realizată de Caius Dobrescu, autoarea atrage atenţia asupra unor termeni ca „imaginar“ şi „imaginaţie“, cel dintâi fiind utilizabil în discipline care urmăresc seriile şi nu indivizii, cel de-al doilea fiind mult mai potrivit pentru o monografie. În cazul Iluziilor literaturii, de Eugen Negrici, Sorina Sorescu contestă metodele declarat adoptate de autor de la istoricul Lucian Boia şi susţine că aceste metode, pliabile în cazul realităţilor istorice, nu sunt adaptabile în cazul literaturii. Nici noile liste de scriitori, întocmite în lipsa unor criterii estetice, nu sunt trecute cu vederea, fiind o problemă recurentă în priorităţile autoarei. În acest caz, este vizat volumul Ioanei Pârvulescu, Prejudecăţi literare, dar este consemnată şi retrogradarea lui Arghezi şi a lui Blaga la premoderni şi verdictul conform căruia „neomoderniştii sunt chiar moderniştii!“, verdicte critice pe care Eugen Negrici le dă în Iluziile literaturii.

Ceea ce nu am înţeles la acest volum este ordinea capitolelor. Există o mulţime de similitudini între atitudinea Sorinei Sorescu din această carte şi demersul lui Adrian Marino din volumul Introducere în critica literară. Dacă despre cartea „ideocriticului“ craiovean autoarea susţine că este cea mai cuprinzătoare şi mai documentată sinteză frontală de teorie a criticii literare, despre cartea Sorinei Sorescu se poate spune că deschide o discuţie în această direcţie după patruzeci de ani. Este o coincidenţă fericită pentru literatura română că în ‛68 apare o astfel de carte, sincronic cu marea generaţie de critici din Franţa, care au avut de altfel în prim plan impunerea metodei. Cartea lui Marino evocă ce anume se gândea în literatura română despre critică în anii 1967-1968, iar cartea Sorinei Sorscu este despre ce anume se gândeşte în literatura română despre critică începând cu 2003. Pentru Marino acest moment a reprezentat „un prag de auto(re)întemeiere“, căruia îi urmează o nouă etapă în care va scrie studii de teorie literaturii, pe care le va numi mai târziu „ideocritice“. Va însemna şi pentru Sorina Sorescu această carte un astfel de prag? În timp ne vom lămuri dacă aceste similitudini sunt reale. Revenind, ne-am fi aşteptat ca după Predoslovie să urmeze acest text care este postfaţa la reeditarea Introducerii în critica literară, ediţie îngrijită de Sorina Sorescu şi apărută la Editura Aius în 2007. De fapt, ne-am fi aşteptat ca întreg acest capitol al Recontextualizărilor să-l preceadă pe cel al Revizuirilor, pentru că cel dintâi pe care îl menţionăm presupune o serie de fixări teoretice care ar justifica, într-o mare măsură, şarjele polemice din cel de-al doilea.

Ar fi riscant ca aceste verdicte metacritice să fie aprobate fără un examen critic şi teoretic. Sunt şi capitole foarte agresive pe marginea cărora ar fi mult de discutat, cu siguranţă, pentru că, de cele mai multe ori, motivele sunt concludente şi presupun elemente de deontologia criticii care ar trebui să fie implicite, dar care, nu de puţine ori, lipsesc cu desăvârşire la criticii români, însă, aşa cum spuneam de la început, nu cred că tonul acestei cărţi ar trebui să-l preocupe pe cititor, ci angajamentul teoretic pe care îl propune. Sorina Sorescu vorbeşte, în câteva rânduri, despre o poetică implicită a criticii, şi autoarea dispune în Metacritice. Critica românească de tranziţie de o astfel de poetică foarte rafinată, ceea ce face cartea plăcută, în ciuda termenilor de specialitate întrebuinţaţi.

Sorina Sorescu, Metacritice. Critica de tranziţie, Editura Aius, Craiova, 2008.