Prima dată am întâlnit-o pe Ivona la metrou. Eram cu o prietenă care o cunoştea. Tot ce am reţinut despre ea, din acea întalnire de două minute, au fost ochii pe care eu îi numesc „de scorpion“. Am revăzut-o pe Ivona de încă două ori, dar nu are importanţă numărul întâlnirilor.

Apoi am aflat că a scris o carte. După ceva timp, uitucă fiind, mi-am propus să merg într-o librărie pentru a o achiziţiona.

Iau metroul şi încep să citesc. Prima impresie: început în forţă, drastic, fără menajamente, caracteristici ale omului actual, efecte ale vieţii pe care o duce.  Am continuat să citesc, aceste amănunte drastice neîndrăznind să-mi tulbure curiozitatea.

Când intru într-o carte, „jurul“ meu nu mai contează. Nu toate cărţile pe care le citesc sunt capabile să îmi ofere această intrare. Am observat că sunt deosebit de receptivă la cărţile ce insistă asupra concluziilor pe care personajele le creionează, în timpul şi după peterecerea evenimentelor vieţii lor.

Acum am cunoscut-o pe Ivona, şi acest fel de cunoaştere îmi confirmă, încă o dată, că nu e nevoie să întâlneşti o persoană şi să stai de vorbă cu ea până afli ce ai de aflat. Dacă a scris o carte, e suficient să o citeşti.

Dar personajele importante sunt trei: avocata, baba şi preotul. Tinereţea, bătrâneţea şi liantul. Cele două, cu o viaţă interioară bogată, cu valori puternice, ele însele puternice, fără de bariere şi fără de dogme, iar preotul, om actual, pironit în limitări şi încercări de a obţine, om orientat către exterior.

Avocata (sânge rece): se descrie pe sine ca un om incapabil de emoţii. Ştiind că suferă de această boală, pe care o numeşte ingridianism, încearcă să înveţe din cărţi şi din atitudinile oamenilor cum ar trebui să reacţioneze în împrejurările ce au drept cauză emoţiile. Ascensiunea profesională e favorizată de lipsa erorilor pe care le generează sentimentalismele, produce bani cu care cumpără orice, dar, mai ales, propria linişte. Lipsită de sentimente, nu suportă atingerile, lamentările şi, ca efect, nu poate întelege, iniţial sau aparent, grija, legatura omului cu câinele etc, în nişte situaţii de care se loveşte, dar pe care nu le poate controla.  

Baba (sânge albastru): costelivă, se aşează zilnic lângă taraba cu flori. Provine dintr-o familie nobilă, cu un tată autist, care se spânzură în nucul din grădină când află că noul regim urmează să pună stăpânire pe tot ce era al lor. Înainte de a muri, tatăl îi spune: să nu ai încredere în nimeni, niciodată. Şi să nu mai vorbeşti cu nimeni. Toată „afacerea“ e pusă la cale de unchiul babei. Unchiul este cel care a spulberat fericirea familiei, datorită lui tatăl său s-a spânzurat, iar mama a fost violată, murind şi ea, în cele din urmă. Baba nu a mai vorbit niciodată în exterior. Şi a ucis unchiul.    

În întâlnirea dintre avocată şi babă este vorba despre un schimb. Baba recunoaşte raiul reprezentat de grădina avocatei şi rămâne acolo. Ca elefantul ce îşi caută locul pentru moarte şi îl găseşte. Avocata primeşte din această întâlnire capacitatea de a simţi, mereu prezentă, dar reprimată.

Cred că este o carte scrisă la maturitate, când multe din lucrurile trăie pe toate părţile s-au sedimentat. O carte plină de concluzii despre viaţă.

            Citez câteva din deliciile acestei scriituri (ele sunt multe):

Oamenii oricum cred ce vor ei, indiferent ce le spune cineva.

Cred că nimeni nu îşi poate aminti de nimeni fără o poză în faţă, de aceea le şi înşiră peste tot.

Societatea nu e nimic altceva decât o adunătură întâmplătoare, polarizată de un anumit interes momentan, cu toate că în cărţi scrie altceva.

...poate că tocmai lipsa de atenţie e cea care dă ideea de familie şi căldură, ideea de a ignora şi de a fi ignorat mereu de aceiaşi oameni, astfel încât neascultarea ajunge să facă parte din joc şi nu mai e considerată lipsă de respect.

...mereu simţeam că viaţa mea e în altă parte decât mă aflam eu. E foarte ciudat să simţi că tu eşti într-un loc şi viaţa ta e într-altul. Dar cel mai nasol e când îţi dai seama că ideea asta a vieţii în alt loc e o gogoriţă, o scorneală.

Ce şmecherie şi asta, dacă eşti atent totul e mai intens, culorile, mirosurile, senzaţiile la pipăit...

Ar trebui să ies mai des din viaţa mea, să o privesc complet din afară, poate că atunci mi-ar fi mai uşor să îmi dau seama ce e de capul ei.

Ne împăunăm cu ideea că gândurile sunt ale noastre, când de fapt noi suntem ale lor, şi nu e nici un calambur avocăţesc aici, e doar o realitate. Noi de fapt nu gândim, nouă ne trec lucruri prin cap. Doar radioul e al nostru, nu şi muzica care trece prin el, dar noi afirmăm sus şi tare că şi muzica e tot a noastră.

Orice traumă te face să fii prezent, lucid, conştient, acolo.

Mă fascinează oamenii ăştia care merg parcă dansează, care au o armonie a lor. Cu gesturi care nu vor să bruscheze Universul.

Până la urmă ce trebuie să ştii despre un om, altul decât tine însăţi? Dacă îl vrei sau nu în preajma ta şi mai ales pentru cât timp.

E atât de bună încât nu o ştie şi se străduieşte din răsputeri să fie altcineva. Dar o să obosească la un moment dat. Cu toţii obosim şi, până la urmă, cedăm şi devenim buni. Totul e să le dai timp.

            Nu cred în recenziile stufoase. Din contră. Dacă aş citi o recenzie plină de senzaţiile rămase după ce autorul a trăit cartea, aş da fuga să o cumpăr. Recenziile „raţionale“ despre stil, în care se folosesc cuvinte mari, din acelea pe care nu le înţeleg decât cei care au terminat facultatea de litere, mă obligă să închid pagina şi să caut ceva folositor mie.

Aşa că îi mulţumesc Ivonei pentru întâlnirea livrescă.

Ivona Boitan, Cu sânge rece şi albastru, 268 pagini, Editura Tritonic, 2008, Bucureşti.