André Maurois (pe numele real Emile Salomon Wilhelm Herzog) a fost contemporanul unei epoci în care premodernismul îşi etala paleta direcţiilor culturale, însă acest lucru nu l-a determinat să se adapteze, aşa cum s-a putea trage concluzii, în mod strict specificului vremii sale. Multe dintre operele sale reflectă un pronunţat caracter eclectic, versatil în ceea ce priveşte creionarea acţiunii şi evolutiv din punctul de vedere al nuanţării personajelor. Climate, scris în 1928, reprezintă un roman cu o structură deloc originală şi un fir epic difuz, ataşat modalităţii epistolare. Se pare că acţiunea îşi trage rădăcinile din însăşi decepţiile şi dramele din viaţa autorului, iar acest lucru se poate constata cu uşurinţă parcurgând fie chiar şi cea mai rezumativă biografie a acestuia. Subiectivă în totalitate, opera este bipartită, cele două jumătăţi fiind reprezentate de două destăinuiri, fiecare aparţinând unui personaj principal, structurare în ale cărei subtilităţi trebuie remarcate influenţele proustiene.

Prima parte este constituită de o scrisoare adresată de către naratorul-personaj Phillipe Mercenat, Issabellei de Cheverny, iar cea de-a doua, o porţiune din jurnalul aceleiaşi Issabelle de Chaverny cu privire la perioada petrecută împreună cu cel menţionat anterior (cu mici excepţii de câteva pagini). Crescut într-o familie adeptă a unor principii şi norme de conduită socială excesiv de rigide, Phillipe Mercenat suferă o deziluzie superficială datorită pasiunii sale adolescentine pentru o femeie mai în vârstă decât el, pentru a-şi găsi ceea ce el defineşte drept „iubirea vieţii sale“ atunci când se înamorează de Odile Malet, o domnişoară dintr-o familie destul de sau poate prea libertină. Relaţia sentimentală dintre cei doi evoluează şi, după ce se are loc căsătoria, părinţii lui, care într-o primă fază se dovediseră oarecum reticenţi în privinţa consimţământului, încep a o tolera pe fată, nereuşind să o agreeze pe deplin însă, în ciuda faptului că lor înşile nu îşi puteau explica pe deplin cauza acestei reţineri. Nu acest lucru umbreşte fericirea tânărului cuplu, ci caracterul atipic al Odilei, manierismele ei contrastante cu principiile lui Phillipe dar insuficient de supărătoare pentru a deveni pernicioase iubirii sale pentru ea.

Circumstanţele sunt potrivnice continuării traiului conjugal, Odile îşi înşeală soţul şi, după o scurtă perioadă în care mariajul se transformă într-o şaradă (ce ne poate trimite cu gândul la Cui e frică de Virginia Woolf? a lui E. Albee, de mai târziu), aceasta divorţează pentru a se recăsători cu respectivul ibovnic. Tratamentul nedelicat cu care sunt întâmpinate capriciile fetei în noua căsătorie îi aduce un trai nefericit, determinând-o să îşi curme singură viaţa într-un moment de disperare. Înştiinţat de această nenorocire, Phillipe va rămâne marcat de tragismul sorţii celei ce îi va rămâne în suflet pentru tot restul vieţii. Partea a doua a romanului va relua anumite elemente din viaţa lui Phillipe, accentuând însă ca punct de pornire momentul întâlnirii dintre acesta şi Issabelle, dar înfăţişând evenimentele din perspectiva acesteia din urmă. Deşi nu va mai iubi pe nimeni cu avântul sufletesc pe care îl consacrase Odilei, eroul nostru se va amoreza din nou şi va avea o relaţie cu Issabelle, ca urmare a necontenitelor încercări ale acesteia de a îl cuceri. Ironia destinului face ca situaţia din primul volum să pară văzută „în oglină“ în cel de-al doilea, Phillipe descoperind la Issabelle aceeaşi plictiseală pe care i-o reproşase Odile lui, sau, mai bine spus, o plictiseală ce se făcuse resimţită într-o căsnicie în care partenerul devine „sufocant“ prin strădaniile de a fi pe placul celui/celei iubit(e). Opera se încheie subit şi relativ sec, prin amintirile depănate de către Issabelle într-o scrisoare adresată simbolic memoriei celui ce a fost Phillipe Mercenat.

Autorul pare a exersa un joc scriitoricesc, a face exerciţii de literatură, printr-o gamă de elemente ce vizează esteticul, cursivitatea ideilor şi bogăţie stilistică. Naraţiunea fluctuează între persoana a doua (structura epistolară) şi persoana întâi (stilul subiectiv), marcând prin remarcabile formule compoziţionale trecerea de la o adresare la cealaltă. Cartea, unul dintre cele mai apreciate romane ale lui Andre Maurois, însumează probabil un număr mai mare de cititori în rândul fanilor mai tineri genului şi reprezintă o adevărata lecţie de educaţie sentimentală, izvorâtă din dubla experienţă matrimonială a autorului.

Andre Maurois, Climate, traducere de Irina Negrea, Editura Lider, 2008.