Am deschis volumul Belindei Cannone cu multă neîncredere. Titlul (Triumful prostiei) prea bombastic - adică mult prea bombastic pentru epoca asta -, subtitlul şi mai comercial şi obositor de clişeistic (Mic tratat despre prostia inteligenţei). Faptul că deştepţii au momente de tâmpenie absolut monumentală este un truism deja, vorba ceea „unde-i minte multă, şi prostie cu carul“. Trei ore mai târziu, aveam să descopăr cu totul altceva, recte o satiră reuşită la adresa deşteptăciunii şi a superiorităţii de însoţire.

Lucru ştiut de când lumea: inteligenţa este înnăscută. Spre deosebire de inteligenţă, prostia, în mare parte, se descoperă prin şcoală, fapte de viaţă şi diverse acumulări nefericite, unde mai pui binecunoscutele instanţe de lejeritate cerebrală. Mai mult, prostia are o naturaleţe dezarmantă, survine deseori asemenea clipitului sau tusei, în mod reflex. Să fim serioşi, toţi avem parte de ambele fenomene, dar, în mod natural, înclinăm balanţa către inteligenţă, pe principiul „trebuie să existe alţii mai proşti ca mine, că de proşti e plin pământul“. Există un personaj în această carte, pasionat de rădăcinile şi profunzimile prostiei, în special în zona oamenilor inteligenţi. Sintagma „prostia inteligenţei“, şi în acelaşi timp teza centrală a cărţii, îi aparţine; numele nefericitului este Gulliver. A nu se înţelege că proştii sunt prea proşti sau, cine ştie, poate numai proşti, 100% imbecili. Dualitatea inteligenţă-prostie nu se poate măsura decât prin raportare la altceva. Exact ca dualitatea bine-rău. Prima instanţă de raportare este, evident, egoul – cu cât e mai mare şi mai alambicat, cu atât mai fragil echilibrul dualităţilor fiinţiale. Ai avut măcar o dată în viaţă senzaţia că elucubraţiile unui autoclamat inteligent îţi storcoşesc neuronii în cel mai repulsiv mod cu putinţă. Te-ai gândit vreodată de câte ori ai chinuit pe alţii în manieră similară? Întrebare retorică. O prostie comisă de un om eminamente prost este cel mult plictisitoare; la fel de plictisitoare ca o ploaie aprigă într-un final de toamnă – o simplă privire către cer şi e suficient să îţi dai seama că e musai să cari şi azi umbrela după tine. Prostiile comise de oamenii deştepţi sunt cu atât mai speciale cu cât survin pe nepusă masă, tocmai când nu te aştepţi, lăsându-te cu faţa lungă de surprindere. Exact ca o ploaie de vară, pe cer senin, care te face baltă în cinci secunde.

Dar ce este, de fapt, prostia? Cel mai pertinent răspuns dintre toate ar fi: antonimul inteligenţei. Cele două coexistă într-o simbioză perfectă, două siameze care vorbesc în contratimp deseori şi între care nu poţi pune bariere, limite, paranteze. Lucru valabil în cazul fiecărui om. Prin urmare, oamenii sunt ocazional proşti sau inteligenţi în funcţie de context. Dacă nu am avea ocazional accese de tâmpenie, nu ne-am putea declara inteligenţi. Prostia este recognoscibilă în funcţie de performanţele proprii, printr-un simplu exerciţiu de comparaţie, fără vreo grilă de criterii obiective. Prostia este intens speculată şi, realist vorbind, cea mai profitabilă dintre toate trăsăturile omeneşti.

Poţi găsi, în cartea Belindei Cannone, şi alte delicatese. Ţin să remarc şarmul şi simplitatea scriiturii, naturaleţea umorului francez de şcoală veche şi construcţia versatilă a dialogurilor. Nu în ultimul rând, apreciez ca excelentă traducerea lui Ion Doru Brana. Am omis să pecizez un singur lucru, anume ce m-a determinat să citesc, totuşi, această carte. Ei bine, un citat din Georges Courteline localizat strategic la începutul cărţii. Mi-am zis atunci că ar putea fi o simplă strategie de marketing; mi-am asumat riscul şi am mers mai departe.

Belinda Cannone, Triumful prostiei, Editura Nemira, 2008.