Eva de Vitray-Meyerotovitch, renumita specialistă a literaturii şi spiritualităţii sufiste, a oferit europenilor, prin traducerile şi lucrările sale, o posibilitate de cunoaştere a misticii musulmane. Prin Rumi şi Sufismul, carte tradusă din franceză de Anca Manolescu şi apărută la Editura Humanitas în 2003, Eva de Vitray transmite învăţătura transistorică, de esenţă islamică, urmată în interiorul ordinului înfiinţat de Rumi.

Cartea nu este tocmai o monografie, pentru că primează observaţiile spirituale şi o trăire înscrisă în însăşi biografia autoarei. Căsătoria cu un cetăţean rus de confesiune mozaică, experienţa celui de al doilea război mondial şi neajunsurile religiei creştine pentru configuraţia sa sufletească au făcut-o să se apropie mai mult de religia islamică şi, prin descoperirea sufismului, să se convertească la această religie.

Învăţătura sufistă împărtăşită de Rumi transgresează doctrinarul, este de natură metafizică şi presupune o Cale ieşită din contextul dogmatic şi dobândită prin cunoaşterea care are ca finalitate trezirea. Acest lucru este expus de autoarea cărţii cu instrumente adaptate la cititorul european, prin intermediul unei metode specifice care mijloceşte, dar nu influenţează transmiterea mesajului mistic.

Rumi şi Sufismul debutează cu biografia lui Mawlana Djalal-od-Din Rumi, însă cu greu se poate distinge partea istorică de cea legendară din viaţa acestuia. Biografia este străbătută de momente cheie, întâmplări şi obiceiuri care vor fi premisa învăţăturii expusă pe larg în celelalte trei părţi ale volumului, iar prima parte prezintă această învăţătură, sub formă descriptivă şi parţial comparativă, care îl defineşte pe Rumi ca unul dintre cei mai mari maeştrii spirituali care au existat.

        Baha-od-Din Walad, tatăl lui Rumi, şi-a găsit, în vremurile marcate de război din prima jumătate a secolului al XIII-lea, rolul de predicator şi de profesor în oraşul Konya, unde emirul Musa înfiinţase o şcoala teologică pentru el. Încetează din viaţă când Rumi avea douăzeci şi patru de ani, iar acesta îi preia locul timp de un an, până în momentul sosiri unui vechi discipol de-al tatălui său care îi va fi maestrul spiritual timp de nouă ani. În această perioadă, Burhan-od-Din Tirmidhi, cel care i-a devenit îndrumător, îl trimite să studieze la Alep şi la Damasc. La revenirea în Konya, Rumi se stabileşte în şcoala sa unde va profesa şi unde îl va întâlni pe Shams din Tabriz cu care va avea o legătura determinantă pentru formarea sa spirituală. Shams va dispărea în mod misterios, cel mai probabil ucis de discipolii geloşi ai lui Rumi, într-un moment în care relaţia celor doi a fost catalizatorul spiritual pentru viaţa şi opera celui care va înfiinţa confreria Mawlawiya.

Există multe asemănări între Rumi şi Sfântul Francisc de Assisi, iar punctul nevralgic al acestei comparaţii este dorinţa comună de armonizare cu un cosmos sacru. Rumi avea, la fel ca omologul său creştin, deopotrivă milă şi umor, şi nu făcea deosebire între religii, adepţii oricărui sistem de credinţe puteau să i se apropie prin împărtăşirea unor valori apropiate. Această toleranţă îşi are originea în conştiinţa unui fond spiritual comun al religiilor monoteiste şi nu într-o pornire ecumenică a lui Mawlana sau a discipolilor săi, aceştia cunoscând şi deosebirile existente.

Sufismul reprezintă dimensiunea mistică a islamului. Ordinul înfiinţat de Mawlana are câteva practici specifice care nu-i dau atât un caracter original, cât unul originar. Adepţii săi aveau cultul rugăciunii şi al postului, dar retragerea (asceza) dura o mie şi una de zile în comparaţie cu celelalte confrerii sufiste în care dura patru zeci de zile.

Adepţii acestui ordin se numesc dervişi rotitori, existând şi astăzi un număr apreciabil de practicanţi. Autoarea expune istoria acestei confrerii care culminează în contextul politic cu privilegiul de a înmâna sabia sultanului. Dervişii rotitori practicau dansul samsa’, care „reprezintă nu numai un act liturgic ci şi o manifestare spontană a emoţiei“. Acest dans cosmic avea loc de două ori pe lună, după rugăciunea de vineri, şi reprezintă taina întoarcerii spre origini. Simbolistica sa revelează, din aproape în aproape, adevărurile prime prin mişcările care descriu un ciclu armonios complet.

Performerii acestui ceremonial îşi fac apariţia înveşmântaţi în alb, simbolul giulgiului, acoperiţi de o amplă manta neagră, care reprezintă mormântul, purtând pe cap toca înaltă de fetru, imagine a pietrei de mormânt. Prin alegoriile din opera misticului, autoarea studiului sugerează că se invocă o stare de conştiinţă primordială, o apropiere de Sinele originar ca atribut al lui Dumnezeu şi oglindire a sa. Sheikh-ul este mediatorul între cer şi pământ şi intră ultimul în spaţiul celebrării, se aşează în faţa covoraşului roşu, a cărui culoare evocă strălucirea soarelui la apus, şi insuflă ritmul şi ordinea dansului. Fără acompaniament instrumental, cântăreţul intonează laudele Profetului ale cărui cuvinte au fost prezise de Rumi: „Tu eşti cel preaiubit de Dumnezeu, trimisul Creatorului unic…“ În urma acestei acţiuni, locul se încarcă de prezenţă sacră, cântăreţul din fluier improvizează o melodie, care este urmată de tobe, iar dervişii înaintează în ritm lent, dau de trei ori ocol pistei trecând prin cele trei etape ale apropierii de Dumnezeu. Astfel, ei urmează calea ştiinţei, calea ce duce la viziune şi calea care aspiră la unirea cu Dumnezeu, aspect care defineşte specificul şi scopul tuturor misticilor religioase. La sfârşitul celui de al treilea ocol, sheikh-ul se aşează pe covorul sau, dervişi îşi leapădă mantaua neagră şi, eliberându-se de greutatea trupului, se pregătesc pentru renaşterea în armonie. După ce primesc permisiunea maestrului, încep să se rotească încet, cu braţele întinse ca nişte aripi, cu mâna dreaptă întoarsă spre cer pentru a primi harul, cu stânga îndreptată spre pământ, pentru a răspândi acest har dobândit prin aceste rânduieli care se supun legii iubirii de Dumnezeu.

 Dansul va reprezenta intrarea în rezonanţă cu legile universului. Rotindu-se în jurul sălii, ei imită mişcarea planetelor în jurul soarelui şi al axei proprii. Acest lucru relevă că sufiştii cunoşteau ipotezele heliocentrice puse în discuţie de filosofii pitagoreici, dar şi cele două tipuri de mişcări ale pământului: în jurul axei (de rotaţie) şi în jurul soarelui (de revoluţie), lucruri care în Europa Occidentală vor fi cunoscute abia după două secole.

Autoarea descrie, prin intermediul unor texte auxiliare (ale exegeţilor operei lui Rumi), întregul act liturgic. Cercul dansatorilor este împărţit în două semicercuri, unul simbolizând arcul descinderii sau al involuţiei sufletelor spre materie, celălalt ascensiunea sufletelor către Dumnezeu. Aş semnala, în urma acestei lecturi, că nu este vorba nici de dualitate, nici de complementaritate, întregul act reprezentând opţiunea pentru dorinţa confundării cu divinitatea.

La al patrulea ocol, sheikh-ul îşi face apariţia şi „ritmul devine atunci cel al unui vals în doi timpi, foarte rapid“. El intră în centrul cercului şi se învârte reprezentând soarele. În momentul intrării sale, fluierul improvizează din nou, de data aceasta ritmul care prefigurează timpul realizării uniunii supreme. Samsa’ se încheie, iar ritualul continuă cu citirea din Coran, ca unic răspuns al lui Dumnezeu.

Opera lui Rumi este formată din Mathanawi, un vast poem de patruzeci şi cinci de mii de versuri, format din distihuri care rimează, împărţit în şase cărţi. Opera lirică constă în catrene şi gazeluri sau Ode mistice dedicate maestrului său Shams din Tabriz. Mai există şi un tratat în proză numit Fihi-ma-fihi (ceea ce cuprinde), care posedă cuvintele maestrului, notate de fiul său, conţinând şi sfaturi iniţiatice.

Prin viaţa şi opera sa, Rumi este unul dintre cei mai mari maeştrii spirituali care au existat, iar cartea Evei de Vitray reprezintă un bun prilej pentru întâlnirea cu învăţătura esenţială pe care acesta a revelat-o inclusiv prin practică. Dansul Samsa’ este atât un act liturgic care îndemnă la întoarcerea spre Sinele originar, cât şi o manifestare sinceră în faţa divinului. De aceea, citirea acestei cărţi nu poate să fie urmată decât de o lungă introspecţie şi o conştientizare a valorilor spirituale şi morale prezente de-a lungul întregii istorii.

Eva de Vitray-Meyerotovitch, Rumi şi Sufismul, traducere de Anca Manolescu, Editura Humanitas, 2003.