Sylvia Plath, poeta şi prozatoarea americană de primă mărime, este, din păcate, puţin cunoscută publicului din România. Renumită mai ales pentru volumele sale de pozie de factură confesională: Copaci în iarnă, Traversând iarna şi Ariel şi alte poeme, Plath e şi autoarea romanului Clopotul de sticlă. Versurile sale, de un egocentrism evident, pot fi plasate în prelungirea poeziei lui Robert Lowll cu rădăcini în lirica lui Emily Dikinson.

Sylvia Plath a fost şi este o personalitate disputată. Cu o carieră artistică scurtă şi cu o poezie feministă, înaintea naşterii acestei mişcări, în care e greu să distingi unde e limita între traumele personale şi cele imaginate, Sylvia Plath a suferit de o bipolaritate a personalităţii, care a împins-o până la urmă la sinucidere. Plath are o biografie zbuciumată şi interesantă: s-a născut 1932, în Boston, Massachusetts, într-o familie intelectuală de origine germană. Tatăl, sever şi autoritar, abuziv, străin de căldura paternă, introduce, în existenţa viitoarei poete, sentimentul unei înstrăinări şi nesiguranţe devastatoare, cu repercusiuni în dezvoltarea ei ca personalitate. Poemul rămas celebru, Daddy (Tăticule), scris în forma versurilor pentru copii (Nu mai eşti, nu mai eşti/papuc negru), oferă o parabolă a fericirii absolute. În 1955, absolveşte Smith College, din Boston, şi pleacă cu o bursă Fulbright, pentru a-şi continua studiile. În Anglia, îl cunoaşte pe poetul englez Ted Hughes, cu care se va casători. Naşterea celor doi copii, Frida şi Nicholas, îi dă pentru o vreme, sentimentul unei împliniri, înlăturându-i spaima de neant şi gândul sinuciderii. Au existat mai multe tentative de sinucidere, dar cea mai traumatizantă e cea de la vârsta de 19 ani, care i-a folosit ca material pentru romanul Clopotul de sticlă. Relaţia dintre Hughes şi Plath se dovedeşte însă instabilă, şi la 11 februarie 1963, Plath se sinucide prin asfixiere. În acest moment, mitul Plath prinde contur, opera scriitoarei intră în atenţia criticilor, având şi un important succes la public, totul culminând cu acordarea Premiului Pulizer pentru volumul postum The Collected Poems. Criza, care a determinat uimitoarea forţă creatoare din finalul vieţii ei, nu s-ar fi produs fără întâlnirea şi apoi despărţirea, traumatizantă într-adevăr, pentru poetă, de Ted Hughes. Destinele lor sunt legate. Abisala lor poveste de iubire o regăsim în filmul Sylvia din 2003, regia Christine Jeffs, cu Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.

 Clopotul de sticlă apare în 1963, la Londra, sub pseudonimul Victoria Lucas. Anul 1962, trăit cu intensitate maximă, o pune pe Sylvia Plath, la grea încercare. Se desparte de Hughes, se dedică singură creşterii copiilor şi scrie într-un ritm frenetic. „Simt că Dumnezeu vorbeşte prin mine“, scria ea în Jurnal.

Romanul Clopotul de sticlă e oarecum unul autobiografic, o cronică tulburătoare a dramelor psihice îndurate la vârsta de 19 ani. Romanul e dens, bizară combinaţie de cinism, ironie şi critică socială. Încă de la început, trebuie subliniat dublul rol terapeutic al romanului. În jurnalele sale, Plath subliniază în mai multe rânduri ideea scrisului ca terapie, ca sursă cahartică, dubla activiate răsfrângându-se asupra cititorului, dar, mai ales, asupra autorului.

Sylvia Plath se poziţionează într-un paradox. Aşa cum se destăinuie chiar şi Ted Hughes, spiritul literar academic al Sylviei Plath o apropie de poetica sofisticată a lui  James Joice, Virginia Woolf sau Henry James, în timp ce instinctul vital o îndrumă spre direcţia opusă, D.H. Lawrence sau Dostoievski. Aşa cum mărturiseşte tot în Jurnal, gândul de a scrie un roman despre viaţă sau realitate, cum ar spune Flaubert, o măcina pe scriitoare încă din adolescenţă, dar este alungat parţial de o nevoie personală: nevoia de sinceriate, de confesiune. Întreg romanul devine astfel o mişcare controlată de la obiectiv la subiectiv.

Unicul roman al Sylviei Plath e sincer, dar minuţios elaborat, ce ne vorbeşte obsedant despre moarte. Naraţiunea debutează cu ştirea executării pe scaunul electric a soţilor Rosenberg, veste care are asupra lui Esther un impact mai mare decât s-ar crede la prima vedere, şi se sfârşeşte cu viziunea funestă, asfixiantă a clopotului de sticlă. Momentul de ruptură, în cazul Sylviei Plath, se produce atunci când vede într-un ziar un articol despre executarea pe scaunul electric a cuplului Rosenberg, Julius şi Ethel. Aceştia au fost primii civili americani condamnaţi la moarte, pentru spionaj, la New-York, în anul 1957. În aparenţă, acest fapt nu are nici o legătură cu subiectul romanului ce urmeză a fi scris, în esenţă, ştirea morţii soţilor Rosenberg produce ruptura la nivelul conştiinţei creatoare. După numeroase recursuri, din anii precedenţi, şi după eşecul unui apel mondial la clemenţă, soţii Rosenberg au fost executaţi. Până la urmă, ştirea despre moartea soţilor Rosenberg e un fapt destul de obişnuit, e una din multele ştiri care au umplut, de când lumea, paginile gazetelor. Dar obsedanta recurenţă a cuvantului „moarte“ în textul ştirii produce ruptura. Obsesiile Sylviei Palth sunt transferate personajului său: „Mereu o iau razna, când vine vorba despre execuţii“, mărturiseşte Esther, eroina romanului.

Moartea manifestă o fascinaţie stranie asupra lui Esther. Ştirea despre moarte soţilor Rosenberg devine obsedantă, marchează întregul spaţiu: „până n-am mai putut să mi-l scot din minte.“ Esther îşi aminteşte când a văzut prima oară un cadavru. Moartea îşi întinde aripile peste toate palierele vieţii: „capul cadavrului mi se profilase, pe fundalul omletei cu şuncă la micul dejun“. Experienţa are aproape un aspect proustian, dar negativizant. Apoi, capul cadavrului îi apare dindărătul feţei lui Buddy Willard, presupusul iubit al lui Esther. Senzaţiile se acumulează: „Destul de curînd, am ajuns să am senzaţia că duc peste tot cu mine capul cadavrului, la capătul unei aţe, ca pe un balon negru fără nas şi puţind a oţet.“ De la banala ştire, moartea îşi pune amprenta asupra întregii ei vieţi. Moartea o fascinează şi o îngrozeşte în acelaşi timp. Totul se produce în străfulgerarea unui bliţ negru.

Esther Greenwood, protagonistă şi naratoare a romanului, reprezintă proiecţia personalităţii Sylviei Plath la vârsta de 19 ani. Avem de-a face cu o persoană vulnerabilă, înzestrată cu un cinism controlat. Esther primeşte o propunere de vis din partea unei reviste de modă din New York. Incipitul dă tonul întregului ansamblu narativ: „Era o vară stranie, sufocantă (...) şi eu habar n-aveam ce fac în New York“. Povestirea e scurtă, dar presărată cu mostre de argou, cu fraze scurte şi la obiect, pigmentată de un umor negru veritabil. Un anumit tip de existenţialism vibrează în paginile romanului, de unde şi conexiunea cu stilul lui Camus, iar asemănarea cu personajul său, Meursault, pare inevitabilă.

Povestea curge într-un ritm alert pe parcursul celor douăzeci de capitole ale romanului. Slujba pe care Esther o obţine la New York reprezintă, pentru Plath, o ocazie de a schiţa unele trăsături ale eroinei: alienarea, disconfortul emoţional, dar şi lipsa de experienţă. Sylviei Plath vrea să evidenţieze contrastul puternic dintre viaţa „ideală“, oferită unei fete talentate ca Esther, şi propria sa înţelegere a acestei vieţi. Întrebată fiind, de către redactorul-şef al revistei, care îi sunt planurile de viitor, Esther este incapabilă să răspundă, căci acest termen are pentru ea semnificaţii diferite decât ar putea avea pentru societate.

Esther este o tânără a cărei sexualitate nu are coordonate bine conturate. Încercarea de a-şi pierde virginitatea nu se justifică, nici ca gest de revoltă împotriva pritenului ei, Budy Willard, care avusese o relaţie sexuală cu o chelnăriţă, nici ca o încercare de a „ţine pasul“ cu fetele din jur, ci, mai degrabă, înseamnă încercarea de a elucida un mister, de a răspunde la o întrebare nerostită. Spre sfârşitul romanului, când Esther va avea o aventură de o noapte cu un tânăr profesor de matematică, răspunsul rămâne încă obscur, vag conturat, căci schimbarea atât de aşteptată de eroină nu mai are loc.

Pentru a prezenta relaţia lui Esther cu studentul la medicină Budy, se întrebuinţează tehnica flash-back-ului. E de fapt o relaţie în care ea, Esther, nu mai crede. Familia, şi societatea în general, aşteaptă ca o fată educată precum Esther să devină o soţie iubitoare, expertă în treburi casnice, care, după cum observa şi Esther  însăşi, nu are timp pentru desăvârşirea unei cariere proprii. Ne aflăm astfel la mică distanţă faţă de constatările Virginiei Woolf din A Room of One’s Own, operă capitală pentru poetica feminină. Starea de nelinişte şi îndoială se amplifică progresiv, culminând cu o scenă ce are loc la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din  New York, unde, în sala de conferinţe, Esther trăieşte o experienţă aproape epifanică, realizând faptul că identitatea ei este definită doar prin prisma succesului la şcoală. Ea nu mai poate fi percepută de ceilalţi decât ca o studentă strălucită, care primeşte nenumărate burse, viziune care, de fapt, exclude astfel componenta pur umană, dar şi genul. Esther se simte „ca un cal de curse într-o lume fără piste de hipodrom“. Se subliniază astfel sentimentul acut de nesiguranţă care o ajută, într-o anumită măsură, să-şi accepte alteritatea, distanţa faţă de centru şi, implicit, marginalitatea. Ruptura cu societatea şi cu raţiunea devine evidentă când, înainte de a reveni la Boston după luna petrecută la New York, îşi aruncă toate hainele scumpe, într-un gest de renunţare violentă la amintirile şi experienţele neplăcute provocate de sejurul new-yorkez. Este primul semn dintr-un proces important de înlocuire a realului cu simbolicul. Revenită la Boston, Esther suferă o cădere nervoasă, în urma căreia relaţia cu sinele devine extrem de instabilă, singura constantă fiind dorinţa de a se sinucide. Ceea ce este însă interesat în scrierea Sylviei Plath este o anumită detaşare auctorială care îi conferă luxul de a nu fi tentată de o eventuală morală. Sylvia Plath nu învinuieşte explicit societatea pentru problemele lui Esther. Ea sugerează că derapajul are o cauză psihică, independentă, exacerbată de atitudinea societăţii. Vizita la primul psihiatru, doctorul Gordon, personaj antipatic, care pare a nu lucra cu individualităţi, ci cu obiecte impersonale, îi dă Sylviei Plath prilejul de a introduce elemente de ironie amară, observând absurdul unei societăţi care tratează problemele psihicului la fel ca pe orice boală. Subiectul romanului aminteşte, prin această inserţie, de Zbor deasupra unui cuib de cuci sau de Tinereţe furată (de Susanna Kaysen, ecranizat cu titlul Girl Interrupted).

La Sylvia Plath, alienarea personajului capătă evidente accente de originalitate. S-a afirmat despre romanul Sylviei Plath că este unul cu o „structură arhetipală“ - formulare destul de dubioasă, pentru tinerii din anii ‘50 – la fel ca De veghe în lanul cu secară, al lui D. J. Salinger (Majorie G. Perloff, „The New York Times“). Nimic nu este arhetipal în această carte şi nimic nu oglindeşte experienţa unei generaţii. Cartea este foarte personală, iar experienţele şi observaţiile autoarei, sau, mai corect, ale personajului principal, sunt ieşite din comun, atât pentru vestiţii ani ‘50, dar şi postmodernul început de secol 21.

În construirea romanului, Sylvia Plath este foarte atentă în neatingerea registrului evidentului, permiţând ca o mare parte din acţiune să se petreacă la nivelul implicitului. De aici şi tratarea şi accentuarea metaforei centrale din roman, a clopotului de sticlă, menţionat pentru prima dată în capitolul cincisprezece, deşi prezenţă de nenegat pe tot parcursul romanului. Există mai multe variante de interpretare a metaforei clopotului de sticlă. Este vorba de un obiect care restricţionează participarea lui Esther la viaţa lumii, jucând, în acelaşi timp, şi rolul unei închisori cu pereţi transparenţi. Dar cartea ar putea fi şi povestea, foarte tristă, de altfel, a unei persoane care nu poate trăi într-o lume mult prea superficială, plină de idei preconcepute şi false valori. Paradoxal,  Sylvia Plath nu sugerează că acea închidere vine exclusiv din vina societăţii, ci, mai degrabă, că acest clopot de sticlă este metafora bolii de care suferă eroina sa. Clopotul de sticlă este, în acelaşi timp, obiectul în care se ţin exponatele într-un muzeu de ştiinţe ale naturii, aluzia fiind şi la felul cum este percepută Esther, adică drept un exemplar bizar care merită să fie explorat.

Încercările nereuşite de sinucidere constituie, într-un mod neaşteptat, un moment nepotrivit pentru tratarea bolii. Este momentul în care cititorul realizează inconsistenţa generală a gândirii lui Esther, care meditează mai degrabă la diferitele modalităţi de a-şi lua viaţa, decât la cauza hotărârii sale. Internată în câteva spitale care studiază afecţiunile psihice, Esther o cunoaşte pe doctoriţa Nolan, o figură maternă, şi devenim astfel martorii unui proces de substituire afectivă, în care sentimentele, ce ar fi trebuit îndreptate asupra propriei mame, sunt canalizate spre doctoriţa Nolan. În teoria lui Freud, acest tip de relaţie marchează un prim punct pozitiv în cadrul tratamentului. Astfel, Esther poate explora sentimentele sale în spaţiul neutru, dar reconfortant bineînţeles, al unei relaţii surogat.

Spre deosebire de relaţia cu femeile, care pare a se îndrepta spre normalitate, relaţia cu bărbaţii rămâne pentru Esther obscură. Chiar dacă are o primă experienţă intimă cu un tânăr profesor de matematică, mult aşteptata metamorfoză nu are loc. Totuşi, sentimentul de eliberare există, având în vedere faptul că Esther stabilise o relaţie de echivalenţă între virginitate (de care încearcă mereu să scape) şi o piatră de moară legată de gât.

Finalul romanului nu adună toate piesele puzzle-ului, încercând elucidarea cazului, ci frizează tradiţionalul şi este marcat de multiple deschideri în naraţiune şi, implicit, interpretare. Starea pacientei se îmbunătăţeşte datorită tratamentului doctoriţei Nolan, iar ultima scenă o prezintă pe Esther înaintea interviului în faţa comisiei medicale a spitalului, care va decide dacă va fi externată sau nu. Se refuză astfel alegerea unui happy-ending tradiţional sau a unei soluţii facile. În ultimele pagini, metafora clopotului de sticlă, văzut încă drept o ameninţare posibilă, erupe încă o dată. Esther are şi momente de siguranţă simţind libertatea conferită de îndepărtarea ameninţării clopotului de sticlă, care poate să se prăbuşească din nou asupra ei.

Al Alvarez, cunoscând-o îndeaproape pe poetă şi pe soţul acesteia, Ted Huges, spunea că există două Sylvia Plath: una este femeia care a scris Clopotul de sticlă şi apoi a avut o prăbişire familială faimoasă „Sinele său căsătorit ar putea fi interpretat ca unul care a fost rău tratat de soţul ei, deşi, sunt sigur, a fost o problemă cu dublu sens. Cu toate acestea, femeia e cea care a devenit icoana feministă. Cred că aici criticii literaturii feministe au aruncat Clopotul de sticlă, în centrul argumentaţiei lor. Cealată Sylvia Plath este poeta care a scris poeme incredibil de bune. Chiar cred că ea este un geniu, e extrem de originală (...)“.

Departe de a propune răspunsuri la marile întrebări metafizice, avem de a face, într-o anumită măsură, cu un roman despre sensibilitatea artistică, deseori considerată drept bizarerie şi privită cu indiferenţă din spatele unui clopot de sticlă, care este absolut necesar pentru că pune ficţiunea la adăpost de atacurile realului.  

Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, traducere şi note de Alexandra Coliban-Petrem, Editura Polirom, 2003.