Cunoscut profesor universitar craiovean şi critic literar consacrat, datorită studiilor sale care tratează subiecte controversate de istorie şi critică literară, dintre care amintim Realismul literaturii fantastice (1975), Imaginaţia scriitorilor romantici (1980), Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii (1985), Tudor Arghezi – poet religios (1999), Marin Beşteliu publică, de această dată, un roman, care nu este un roman politic (deşi acţiunea se desfăşoară în plin regim comunist), ci, mai degrabă, un bildungsroman în care personajul încearcă să păstreze un echilibru între propriile principii şi ideologia totalitară, între propriul eu şi alteritate (fie că este vorba de superiori sau de subordonaţi). „Celălalt“ fie încearcă să controleze şi să cunoască activităţile interioare şi exterioare ale individului – în cazul superiorilor, fie doreşte să se sustragă şi să-şi acopere propriile nevoi păcălindu-i pe superiori, în cazul subordonaţilor. Paradoxul vine din faptul că, uneori, personajul este pus în situaţia simultană de a fi superior şi subordonat, iar o decizie luată greşit, în situaţii limită, poate avea efecte devastatoare atât asupra vieţii sociale, dar şi asupra celei personale a individului.

Cartea începe cu un Prolog, se deschide cu o descriere a camerei ordonate a lui Ilie Baldovin. Bărbatul doarme. Pe de o parte, se sugerează că personajul conţine în stare latentă acţiunea şi tensiunile interioare care vor căpăta diferite nuanţe pe parcursul discursului narativ. Pe de altă parte, acţiunea romanului începe într-o zi de sâmbătă dimineaţa, în care secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean de Partid are un somn agitat, ce culminează cu câteva imagini de coşmar. În esenţă, visul descrie momentul în care Baldovin, copil fiind, trăieşte o spaimă foarte puternică atunci când se întâlneşte cu o haită de lupi. Visul retrezeşte amintiri mai vechi ale personajului dar, în acelaşi timp, surprinde faptul că acesta se simţea încolţit în momentul descris de narator. Baldovin trebuia să ducă la îndeplinire o hotărâre de partid, ce consta în destituirea celui mai bun director de complex intercooperatist din judeţ, Lixandru Cernătescu. Conflictul este iscat de directorul Cernătescu care, nemaiavând uroaie pentru porci, s-a văzut obligat să trimită camioane la Direcţia Agricolă cu ordinul de a nu se mai întoarce de la oraş decât cu ele pline. Datorită faptului că şoferii l-au ascultat orbeşte, au blocat intrările direcţiei, claxonând fără încetare. Securitatea, Miliţia şi Comitetul Judeţean nu au putut să-i oprească pe şoferi, prin urmare, Cernătescu a fost chemat de urgenţă la oraş. A doua zi, Marele Prim, invocând disciplina de partid, califică acţiunea şoferilor drept o manifestare anarhică şi hotărăşte să-l destituie pe Cernătescu, chiar dacă acesta argumentează că în centrul problemei se află de fapt cei ce se ocupă de aprovizionare şi nu-şi fac datoria la timp.

În acest context, Baldovin capătă un aer camilpetrescian: este frământat de gândul că un om care îşi făcea datoria este schimbat din funcţie deşi acţiona în favoarea producţiei pe care o aveau de îndeplinit sau este scârbit de faptul că, după şedinţă, toţi ceilalţi îl copleşesc cu felicitări pe noul numit.

Între timp, personajul nostru se ridică din pat şi savurează plăcerea bărbieritului meticulos, la ora şapte este sunat de şeful de comisie, Florescu, care îl înştiinţează despre „problemele curente“. Pe lângă faptul că Florescu ştia să iasă cu basmaua curată de la orice control, mai avea calitatea de a fi şi cel care-i scrie cuvântările Marelui Prim. Asistăm şi la alte probleme de ordin social, precum repartizarea profesorilor suplinitori şi detaşările acestora, ascunderea catedrelor şi darea lor pe şpagă. Problemele cu însilozarea grâului de la fabrica de bere (unde toată lumea fura cât putea), actorii care au nevoie de susţinerea materială; actorul Vergea, care, după ce afirmă că singura sursă de a revigora arta este sexul, este întrerupt din monologul său de către Baldovin, mărturiseşte că a fost trimis de director să obţină bani pentru pliantul cu premiera piesei.

În capitolul al doilea, intitulat Capcane, Baldovin se priveşte în oglinda din baie şi rememorează secvenţele de la şedinţa de partid, încercând să înţeleagă ce i se întâmplase. Totul pornea de la faptul că Primul nu a mai dat mâna cu el şi nici nu îl invitase să ia loc în prezidiu, prin urmare, el era măcinat de gândul că s-ar putea să fie schimbat. Momentul îi provoacă o adevărată meditaţie asupra ceea ce înseamnă propagandă şi asupra modului în care Puterea îl umileşte pe individ sau îl ridică pe culmile planului social. Baldovin se vedea acum strivit ca orice victimă. Pe de altă parte, era uimit şi de faptul că nu a reuşit să prevadă această schimbare.

Tensiunea creată în prima parte a capitolului se echilibrează în momentul în care personajul îşi aminteşte de meciul care avea loc în acea zi. Deşi îşi doreşte să socializeze, nu reuşeşte să se ducă la meci, spre uimirea Măriuţei, care tocmai venea „triumfalistă“ de la serviciu. Apoi, apar în scenă Cristina şi Bogdan, copii lui Baldovin, care se întorc de la meci şi încep să îl disece, cu patimă şi umor. Lor li se alătură Sucă, şeful securităţii, şi Florescu, şeful comisiei de propagandă. Baldovin este surprins să-i vadă împreună, venind de la meci, şi asistă, fără să se implice, la discuţia aprinsă dintre cei doi. Ca scena să fie completă, apare şi Lily, soţia lui Florescu şi prietena cea mai bună a Măriuţei.

Baldovin este stăpânit de „o nelinişte care-i încreţise pielea“. Dar, pus într-o situaţie limită, el descoperă că fiinţa lui cuprinde două părţi: una moştenită, formată în timp (propria individualitate), şi alta impusă de funcţia pe care o avea în partid (masca). Trecerea de la statutul de om la statutul de secretar sau, mai exact, la tovarăş-secretar a fost momentul în care a luat naştere cea de-a doua parte, care în acest moment era pusă la zid. Abia când Lily a luat-o pe Măriuţa de cot şi i-a şoptit să-l asculte fără să-l contrazică în acea seară, Măriuţa a înţeles că prietena ei plusase aiurea numai ca să evite atmosfera penibilă care s-ar fi instalat datorită destituirii lui Baldovin, iar ceilalţi le-ar fi plâns pe umăr, asigurându-le prietenia lor. Aşa începea o nouă eră în ideologia partidului, aceea în care femeile trebuiau să ocupe şi ele un loc de frunte pe scara socială. Tudoriţa, reprezentanta U.D.F.R.-ului, este cea care îi va lua locul lui Baldovin, doar pentru că el se afla în unul din judeţele în care se aplica hotărârea Plenarei.

După ce am asistat la situaţiile tensionate ale luptei de clasă, scriitorul aprofundează analiza de tip psihologic. Baldovin se trezeşte şi îşi notează în agenda destituirea, care e înlocuită apoi cu „înlocuire“ şi, în fine, cu „schimbare“. Acceptă cu greu noua situaţie, dar rămâne la fel de ordonat: scrie problema cu pix roşu, metoda de rezolvare cu albastru şi finalitatea cu negru. În această etapă, Baldovin îşi aminteşte de vremea când era tânăr învăţător şi Vasilcoiu îl protejează Aurică, spunându-i că tânărul secretar al comitetului U.T.M. este „copilul partidului“. Acesta a fost momentul în care a înţeles ce înseamnă puterea politică şi a înţeles că „notorietatea se consacră prin acţiune“, ceea ce reprezintă cheia oricărei activităţi de propagandă. Rememorând clipele de victorie din trecut, el se decide că trebuie să lupte pentru a rămâne în sistem, doar că atitudinea este aceea de „soldat al partidului“. Ceea ce până acum primea va trebui obţinut prin efort.

Abia în capitolul IV, Semne, Baldovin recunoaşte faţă de sine că, de fapt, el tot spera într-o promovare. Deocamdată, rămânea în Comisia Judeţeană, fără să mai aibă linie telefonică directă la oraş şi aşteptând noi ordine. Copilul partidului este acela care iubeşte mai mult partidul decât propria familie, fiindcă partidul este „propria lui viaţă“. Dar, în noua funcţie, foştii colegi vor putea veni să-i dea sarcini, ceea ce era umilitor; meditând la aceste lucruri, concluzionează că funcţia pe care o are cineva într-un astfel de sistem e dată de Putere, indiferent că este un prost sau nu – „funcţia creează organul“. Dorinţa de a mări producţia pentru export este surprinsă de această dată prin exemplul Întreprinderii de Utilaj Greu, al cărei director este Fanache, care nu a putut să prezinte „corect“ capacitatea de producţie, în conformitate cu aspiraţiile partidului. Capitolul se încheie cu o tăcere semnificativă care domnea între Ilie şi Măriuţa, cu o ceartă frăţească dintre Bogdan şi Cristina.

În următorul capitol, intitulat Acasă, este descrisă relaţia lui Ilie Baldovin cu satul, cu părinţii. Dar, mai întâi, se desprinde relaţia sa cu cărţile: sustrăsese cărţi vechi şi valoroase de la duşmanii de clasă, cărora nu le înţelegea folosul. Contemplarea bibliotecii e întreruptă de Fanache (probabil de la „fanatic“) care vrea să informeze discret organele cum că inginerul-şef a absolvit un liceu „legionar“, directorul adjunct „e mort după fuste“ etc. Pentru a ieşi din starea obişnuită, Baldovin pleacă la ţară să-şi vadă părinţii, Tudor şi Catrina. Ei nu aflaseră de înlocuirea fiului lor: Tudor stătea vara toată ziua prin curte, nici nu mai auzea bine, iar Catrina privea seara la televizor, dar uita până a doua zi ce a văzut. Semnificativ este faptul că Baldovin conştientizează cum rădăcinile din sat s-au rupt definitiv de când optase pentru munca de partid. La întoarcere, el trece şi pe la soacra sa, Ileana.

Decameronul roşu este o ilustrare perfectă a chefurilor din timpul comunismului ce cuprindeau discuţii despre concepte cheie ale ideologiei totalitare precum „contradicţiile antagoniste“ şi „contradicţiile neantagoniste“, despre simplitatea mijloacelor de propagandă, ironii la adresa discursurilor Marelui Prim, învăţământul politic pe roluri sau zelul activistului de profesie etc. Deşi a participat la banchetul organizat de prietenii şi colegii săi, Baldovin este „bulversat“ de gândul că propaganda a fost pusă pe butuci. Îşi dă seamă că grupul care l-a însoţit la petrecere este „o masă inertă“ care acţionează „în mod compact“, prin urmare, oamenii care alcătuiau acest grup erau incapabili să-i împărtăşească iniţiativele şi concepţiile ideologice.

Patimi se numeşte cel de-al şaptelea capitol şi el evocă chinurile pe care le trăia fiecare om care nu avea acces la lapte, ouă, brânză, carne, ulei etc. decât dacă avea o funcţie socială, cunoştea vânzătoarea sau stătea la coadă din timp. Baldovin era acum unul dintre aceşti oameni obişnuiţi. Dialogurile de la coada făcută la lapte, începând la ora trei dimineaţa, sunt de o autenticitate remarcabilă: asistăm la discuţii despre bărbatul care înşeală, despre vecina de la etajul trei care a paralizat, despre cum nişte ofiţeri fuseseră sancţionaţi că stăteau la coadă şi degradau haina militară. În acest context, pensionarii stăteau câteva ore dimineaţa la lapte, ore bune la prânz pentru carne şi seara, la fel, ca să îşi cumpere ouă.

Al optulea capitol este dedicat amintirilor: în tinereţe, din ordinul consilierilor sovietici, Baldovin distrusese mai multe biblioteci în trei etape (întâi cărţile legionare şi fasciste, apoi pe cele de filosofie idealistă şi, în fine, pe cele care se referau la Basarabia), după aceea s-a preocupat cu îndrumarea şi coordonarea activităţii tribunalelor, în agricultură a descoperit-o pe soţia sa, Măriuţa, urmând ca apoi să se ocupe cu propaganda. Ajuns la vârsta maturităţii, Baldovin se întreabă uneori în ce sens a modificat migraţia de la sat la oraş mentalitatea oamenilor, deoarece aceştia nu mai sunt nici ţărani, dar nu au ajuns nici muncitori cu înaltă calificare. Bărbatul îşi dă seama că nimic nu este sigur şi, deşi unii cred într-un ideal, nici unul nu ştie nimic dinainte, chiar dacă o parte se prefac că ştiu precis ce urmează.

Capitol Şanse porneşte de la îndoiala lui Baldovin referitoare la iluziile cărora şi-a dedicat viaţa. Problema identităţii, care se regăseşte pe tot parcursul romanului sub diferite aspecte, atinge de data aceasta intensitatea maximă: „Un nimeni eram şi înainte, ascuns în masca Puterii? Eu pot trăi şi fără mască.“ Gândul lui Baldovin se mută de la ierarhii şi funcţii, la apropierea faţă de oameni. Schimbarea atitudinii faţă de ei însemna să îi anunţe înainte de a veni în control şi să discute concluziile şi raportul împreună, urmând ca după aceea să ajungă la Marele Prim. El învaţă, din situaţiile în care este pus, strategia puterii disimulate în promisiuni de complicitate.

În Epilog, Baldovin ajunge să fie convocat de Prim la reşedinţa sa de la Neptun. Cu această ocazie, el reuşeşte să afle că mecanismul puterii din jurul Marelui Prim funcţiona perfect. La mare, Spânu, cel care-l recomandase, se relaxa liniştit pe un şezlong, discutând despre fotbal sau cine ştie ce alte lucruri importante. Până la urmă realizează că aproape toţi locatarii vilei sperau să fie primiţi la reşedinţă. Dar, în final, se întâlneşte cu Marele Prim şi, pornind de la rolul decisiv al educaţiei în formarea conştiinţei civice, îi câştigă acestuia definitiv încrederea, devenind posibilul înlocuitor al „ramolitului“ Pavalevski. Deocamdată, are sarcina de a face programul pentru o plenară.

Prin urmare, fiecare capitol înfăţişează o mască pe care şi-o conturează Baldovin o dată cu trecerea timpului: de la incomoditatea purtării măştii din primul capitol în care este prins între Putere şi Dreptate, la scindarea din capitolul doi în care şi conştientizează dezvoltarea măştii în defavoarea propriei individualităţi, apoi descoperirea măştii de soldat al partidului, urmată de masca ipocriziei faţă de sine în al patrulea capitol, de masca fiu al partidului care a renunţat deliberat la rădăcinile săteşti, cea de tovarăş care ştie să se distreze alături de camarazii săi, cea de om obişnuit nevoit să-şi asigura alimentele de bază într-un regim totalitar, cea de distrugător al bibliotecilor, până la cea de nimic „ascuns sub masca Puterii“ din penultimul capitol. Finalul îl surprinde pe Baldovin în ipostaza de activist revoluţionar, conştient de faptul că dacă el nu va concepe planul acestei Iluzii numite programul ideologic, altcineva îl va face, indiferent cât şi cum se va îndeplini acest plan. Trebuie să ni-l imaginăm pe Baldovin fericit…

Marin Beşteliu, Copilul partidului, roman, Editura Aius, Craiova , 2008.