Am deschis cartea lui Bogdan Teodorescu plin de curiozitate, aşa cum n-o mai făcusem de mult timp. Este un volum de senzaţie, care îţi ia ochii şi minţile destul de repede – ceva în genul „trebuie să cumpăr cartea asta“: formula de titlu incitantă, subiectul subiectelor de senzaţie şi, mai mult decât orice, eticheta materialului (teză de doctorat). Cartea lui Bogdan Teodorescu propune o analiză panistorică a manipulării; cu alte cuvinte, geneză, dezvoltare, exemplificări, analize şi eventual concluzii. Volumul este structurat în trei părţi: Lumea veche – inventarea imaginii liderului, Răspândirea credinţei, şi Media. Realitatea artificială. Autorul reuşeşte un traseu sinuos de-a lungul ultimelor cinci milenii, cu marcarea răspântiilor definitorii ale civilizaţiei într-o cheie analitică destul de conservatoare.

După Bogdan Teodorescu, manipularea are origine egipteană, fără a fi fost patentată de un individ anume, şi a reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre. Deşi autorul recunoaşte relaţia de subordonare a conceptului de manipulare celui de dominaţie, acesta le acordă o vârstă mult prea redusă. Manipularea este instrumentul esenţial al dominaţiei. Dominaţia este o manifestare instinctuală caracteristică anumitor specii ale regnului animal, între care şi omul, prin care un grup de indivizi controlează o colectivitate. Cu alte cuvinte, dominaţia este chintesenţa supremaţiei de orice fel, a autorităţii, un instrument politic, religios, economic, mediatic etc de subminare a individualităţii. În mod logic, dominaţia şi implicit manipularea sunt mult mai vechi decât presupune domnul Teodorescu. Istoria manipulării începe odată cu primele forme de organizare ale comunităţilor umane, şi nu cu Menes, cel dintâi unificator al Egiptului. Autorul sugerează că naşterea funcţiei de lider ar constitui originea manipulării ca instrument de dominare a maselor. Liderul este un exponent al puterii, un vârf al piramidei susţinut de o clasă dominantă. Puterea şi manipularea nu aparţin, de fapt, unui singur om, ci clasei care îl susţine. Egiptul antic nu a constituit o excepţie în acest sens, din contră. Liderii dispar, lucru inevitabil din punct de vedere biologic, însă clasa dominantă merge mai departe – perpetuarea dominaţiei constituie scopul final al manipulării. Un exemplu autentic de manipulare, şi destul de apropiat din punct de vedere istoric: protipendada comunistă din România îşi execută liderii, îşi nuanţează discursul politic, disimulează câteva insignifiante compromisuri, dar rămâne dominantă. Ideea de lider absolut este o utopie politică; ori de câte ori au existat discrepanţe între lider şi clasa dominantă, rezoluţia a fost aceeaşi: asasinatul politic. La acest capitol, Grecia şi Roma sunt sinonime cu perfecţiunea.

După umila mea părere, ideile religioase au constituit prima şi, pentru toată istoria civilizaţiei, principala formă de manipulare a maselor. M-aş fi aşteptat la o analiză mai amplă a acestui subiect. În prima parte a cărţii sale, Bodan Teodorescu rezervă un spaţiu mic domniei faraonului Akhenaton – moment crucial în istoria omenirii, recte prima experimentare la scară redusă a ideologiei monoteiste (ca reflexie autentic individualistă), din nefericire eşuată complet. A doua parte a cărţii este rezervată apostolilor, misionarilor şi răspândirii creştinismului - emanaţie ideologică impusă cu forţa în scopul uniformizării diverselor populaţii şi, în acest mod, al perpetuării imperiului roman. Viziunea autorului asupra religiei creştine este destul de boemă, creştinismul a fost în realitate sistemul ideologic cu cel mai mare număr de victime din toată istoria omenirii. În plus, multe dintre atrocităţile creştinismului nu cred că vor putea fi egalate vreodată (ex. cruciada copiilor).

Ultima parte a volumului este rezervată omului modern şi perfecţionării sistemelor de manipulare, în principal prin controlul, dirijarea şi modelarea informaţiei. Există un spaţiu generos destinat presei şi manipulării mediatice, mai ales în regimurile totalitare. De departe cele mai interesante analize ale cărţii vizează ficţiunea ca instrument perfect de distorsiune şi anihilare a realităţilor, şi, pe de altă parte, tehnicile persuasive de reconvertire a individului la turmă. 

Trăim într-o lume a manipulării „multilateral dezvoltate“, în care tot ce pare alb este negru când se stinge lumina; ne dăm mai mult sau mai puţin seama de ceea ce suntem, gândim sau facem, însă nu aş merge atât de departe încât să susţin că totul este predeterminat. Cu alte cuvinte, pentru o situaţie bine definită, eu (ca individ) aş avea un anumit număr de opţiuni, toate pregândite şi contra-asigurate. Cred că Bogdan Teodorescu subestimează prea mult individul; spre exemplificare: „Mulţimea manipulată a generat cele mai cumplite momente ale existenţei omeneşti, fiind practic autoarea oricărei monstruozităţi a istoriei. În acelaşi timp însă, trebuie să acceptăm că tot mulţimea manipulată este autoarea majorităţii faptelor colective ce au dus la progresul uman“. Faptele colective ale unei mulţimi nu pot fi decât revolte, răscoale, revoluţii, alegeri mai mult sau mai puţin democratice, şi, cel mai important, susţinerea turmei. Aceste fapte pot genera schimbări în principal politice, secundar sociale, terţiar de altă natură. Progresul uman, adică mersul înainte este opera unor indivizi. În mod similar, atrocităţile reprezintă acţiuni individuale; Hiroshima, una dintre cele mai infiorătoare monstruozităţi ale istoriei, lagărele naziste, războaiele nu reprezintă opera unor mulţimi manipulate, ci emanaţiile unor clase dominante.

Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Ed. Tritonic 2007, 400 pg.