La o primă lectură, romanul lui Guinzburg şochează, oripilează şi respinge cititorul. Guinzburg alege locuri comune, obsesii contemporane (clonarea, fanatismul religios sau ideatic, boala vacii nebune, homosexualitatea) şi le transfigurează, le recreează, alcătuieşte în jurul lor poveşti seducătoare şi teribile, le găseşte explicaţii şi origini fantastice, dar convingătoare, astfel că, în aparenta lipsă de sens şi ordine a lumii, istoria contemporană se rescrie altfel, un nesfârşit puzzle coerent, un labirint de semnificaţii în centrul căruia se conturează şi conotaţia textului: marile evenimente ale istoriei, mentalităţile culturale şi religioase, atitudinile şi obsesiile fiinţei omeneşti au o logică internă, chiar dacă în aparenţă este una absurdă, neverosimilă.

Scriitura lui Guinzburg se caracterizează printr-un caracter pronunţat satiric; scriitorul cultivă detaliul ostentat (carnagiile, ororile, actele erotice homosexuale, pedofile, zoofile, etc fiind adevărate tablouri diabolice, descrise în amănunţime), sintagmele puternic vizualizatoare care au un efect buf, stârnesc râsul, chiar dacă amar, cinic (de pildă, vestimentaţia pe care Rose, locuitoare a subteranelor pariziene, o alcătuieşte din blană de şobolan, prezervative uzate şi hârtie igienică şi care ajunge o colecţie de succes, surclasându-l pe Gaultier şi pe alţi designeri celebri…). Caracterul îngroşat al umorului lui Guinzburg, grotescul  cultivat până la graniţa cu absurdul, bufoneria, ludicul exacerbat pana la abolirea credibilităţii, violenţa de limbaj şi cea de la nivel imagistic, lipsa oricărui caracter şablonard, moralizator al textului, constituie amprenta stilistică a scriitorului. Vocea auctorială apare deghizată, camuflată îndărătul unui personaj-narator a cărui atitudine detaşată, persiflantă şi indiferentă faţă de desfăşurarea narativă trădează, în fapt, însăsi viziunea lui Guinzburg asupra actului creator, în literatură: autorul se dezice de propria poveste, a cărei creare presupune un act gratuit şi inutil, într-o lume pe care literatura nu trebuie să o sublimeze, ci să îi transforme poveştile în parabole al căror sens (moralizator ?...) trebuie intuit doar de cititor, şi nu inoculat de autor. Un alt atribut esenţial al textului lui Guinzburg este imaginaţia ferventă, fără limite, mergând până la burlesc şi oniric, fantastic şi absurd.

Formula narativă preferată de autor o constituie micronaraţunile legate între ele printr-un unic personaj, povestitorul, acolit al Papei (numit de Guinzburg, cu umorul său irezistibil,  Big Kielbasa), pe care autoritatea bisericească îl trimite să rezolve anumite situaţii ce ameninţă ordinea firească a lumii.

            Folosindu-se de înfăţişarea sa ştearsă, cenuşie (şi, din acest motiv, în aparenţă inofensivă), acesta îi provoacă pe povestitori la actul confesiunii, smulgându-le cu dibăcie mărturisirile şi stimulându-i la a-şi elibera conştiinţa prin redarea detaliată a evenimentelor care îl interesează. Prima din cele patru poveşti este plasată într-un orăşel anonim  din Franţa, unde naratorul soseşte spre a elucida un şir de crime şi a recupera un artefact preţios. Povestea aparţine unui preot, părintele Bernard, martor la întâmplările misterioase petrecute în orăşelul X, şi începe cu sosirea în oraş a unui tânăr şi carismatic fotograf, David, ale cărui instantanee înfaţişează, în mod bizar, doar turle de biserici . Guinzburg mizează pe o tehnică a gradării narative, prima poveste distingându-se printr-un caracter parabolic, cu un tâlc răsturnat, în maniera sa emblematică, dar stilul este unul puţin agresiv, plot-ul este unul de policier şi aminteşte distinct de acţiunea unui thriller, acţiunea se petrece filmic, precum într-o creaţie cinematografică marca Hitchcock; imaginile sunt tăiate ca într-o peliculă, scenele se desfăşoară în conformitate cu o linie logică perfect trasată, se concurează şi converg spre un final şocant, uimitor şi amuzant, marca...Guinzburg.

Cea de-a doua poveste începe într-un tren, pe ruta Paris-Trouville, şi o are în centru pe frumoasa moştenitoare a unei averi impresionante, Birgitta Smedley- Ross. Tehnica narativă este aici cea a episodului epic intercalat, a poveştii-în –poveste. Şeherezadă diabolică, naratorul creează tensiune dramatică prin suspendarea temporară a naraţiunii, aceasta realizandu-se fie prin intercalarea unei poveşti din trecutul personajelor, fie prin derogări repetate de la firul epic, prin interpelări ale cititorului care se vede astfel proiectat în text, obligat la o participare implicată la cursul poveştii. Cea de-a doua istorisire este, de fapt, o saga a unei familii veneţiene de sticlari, şi începe în anul 1894.

Guinzburg trece agil, cu detaşare prin secole şi episoade istorice, curente de gândire şi mentalităţi, le traversează cu nonşalanţă, creînd aceeaşi impresie de credibilitate datorită naturaleţii şi sincerităţii vocii narative, desfiinţează fără remuşcări mituri şi le recreează, totul cu o conştiinţă foarte clară a inutilităţii profunde a lumii. Totuşi, Guinzburg nu cade niciodată în nihilism, viziunea sa rămâne una inovatoare, scopul rămâne o revalorizare a lumii, o resemnificare, şi orice recreare a unei lumi presupune perimare a valorilor şi desfiinţare a unor tabu-uri şi stereotipii ale gândirii. Povestea este o imagine răsturnată a romanului fluviu, pe care îl desfiinţează ca  gen literar, căruia îi urmăreşte mecanismul, esenţializându-l şi subliniind trăsăturile care l-au transformat într-o reţetă literară.

A treia poveste argumentează o viziune cosmogonică grotescă, Guinzburg înfăţişează fiinţa omenească drept dejecţie a unui anus demiurgic uriaş, parabola vorbind despre o populaţie subterană, numită “the Merdistes” sau “the shit people”, cei ce trăiesc în canalizarea pariziană, construindu-şi o societate aberantă, cu reguli şi chiar un cod de legi religioase, totul sub oblăduirea unui Profet dement. Amintind de un Golding (ironizat până la a-l traduce în absurd), de filmele lui Kubrick ori de scenele infernale ale lui Bosch, povestea urmăreşte destinul unei tinere născută în subterană, victimă a propriei capacităţi de seducţie, care îndrăzneşte să părăsească, în cele din urmă, lumea de sub pământ, în căutarea propriei căi în viaţă. Acţiunea se petrece după cel de-al doilea război mondial, “the Merdistes” fiind iniţial un grup subsersiv care nu crede în câştigarea războiului de către adversarii naziştilor şi consideră că lumea încă le aparţine acestora. Ocupând subteranele, ei îşi inventează proprii idoli, propriile reguli care le organizează viaţa. Povestea este salvată de la abjecţie şi ilizibil de umorul negru (Rose primeşte în dar pentru a o folosi în scopuri igienice, batista pe care generalul de Gaulle o scăpase în stradă…), de episoadele care urmăresc evoluţia lui Rose,  ieşirea la suprafaţă, pe străzile Parisului, de povestea Dispecerei, o altă acolită a Papei care fusese, în fapt, una dintre Merdişti. Povestea se vrea o variantă răsturnată, “noir”, a clasicei poveşti de amor pariziene, a spaţiului privilegiat şi excepţional al oraşului francez, perfecta scenă pentru derularea filmică a tuturor istoriilor cu îndrăgostiţi ale lumii. Procedeul lui Guinzburg este unul al de-clişeizării, al distrugerii tuturor tiparelor prestabilite de gândire , al minării tuturor tabu-urilor şi lucrurilor pe care bunul simţ ne opreşte să le exprimăm. Povestea are totuşi, happy-end, Rose şi iubitul ei Felix, şi el om al subteranelor dar neaparţinând nici unei secte, ci simplu muncitor în canalizare, rămânând împreună şi având un copil a cărui paternitate este incertă (căci naratorul, îndrăgostit de Rose,  atentează la virginitatea ei, care fusese conservată cu grijă până la maturitate din motive cel puţin hilare- o altă încercare guinzburgiană de satirizare a mentalităţii înguste şi burgheze, care camuflează de obicei intenţii deloc pozitive).

Un lector inocent ar putea crede că Guinzburg a dus deja naraţiunea către limitele ei, în marginile oricărei concepţii despre literatură, însă abia în ultima poveste autorul îşi arată măiestria- în această istorie Gill Bates îşi violează propria clonă, Hitler îl salvează pe pruncul Iisus, rezultat al aceleiaşi metode de reproducere în laborator, preoţii iniţiaţi sunt doar nişte indivizi care postesc şi îl citesc pe Sfântul Francisc din Assisi în original, izbutind astfel să comunice cu animalele, totul într-un amestec de imagini apocaliptice  (întreaga naraţiune stă sub semnul incendiilor mistuitoare), violente, amintind de proza lui Burgess şi Burroughs, însă fără violenţa de limbaj care caracteriza celelalte micronaraţiuni. 

Într-o naraţiune în care Papa devorează hamburgeri şi se uită la meciuri de baschet, feţele bisericeşti sunt fie pederaste, fie păcătoase în nenumărate alte feluri, oamenii trăiesc in subterane şi idolatrizează dejecţiile, işi creează imperii financiare iar apoi se dezechilibrează, clonează oamenii valoroşi din trecut datorită unei contemporaneităţi deficitare la acest capitol, numai măiestria stilistică a unui Guinzburg mai poate menţine balanţa în favoarea unei coerenţe şi a unui sens inteligibil. Guinzburg diabolizează, frizează absurdul datorită capacităţilor imaginative excepţionale, dar construieşte labirintul textual cu multa minuţiozitate, cu o luciditate în lipsa căreia ne-am pierde într-o naraţiune cu infinite ramificaţii şi profunzimi, o apocalipsă personală şi pe alocuri amuzantă, dincolo de care întrezărim speranţa şi credinţa în mântuire.