În general, cărţile lui Alain de Botton sunt caracterizate de coerenţă narativă, de subiecte bine alese, de un stil accesibil şi de un mod de abordare care a avut ca efect imediat popularitatea unor volume ca: Eseuri de îndrăgostit (Cartea de pe noptieră) sau Consolările filosofiei (Curtea veche). Despre farmecul lucrurilor plictisitoare este o carte formată din nouă eseuri despre observaţie şi receptare, cu scurte inserţii narative de ordin personal, cu reflecţii obiective, dar şi cu pasaje confesionale, care interiorizează fragmente ale cotidianului. În fiecare eseu este prezent un narator discret, evidenţiat numai prin judecăţile introspective care apar crescător de la începutul spre sfârşitul fiecărui capitol, sau prin prezenţa naraţiunii la persoana întâi. Exista o legătură organică, subtilă între cele nouă capitole ale cărţii în care se manifestă atât romancierul, jurnalistul şi eseistul cât si filosoful Alain de Batton.

Primul capitol, Despre plăcerile tristeţii, este un eseu despre singurătatea care nu înstrăinează, ci singularizează sau solidarizează, o singurătate exprimată prin izolarea in spaţii publice, care îl are complice pe cel ce priveşte tablourile lui Edward Hopper. Nu întâmplător acest eseu este primul, iar următoarea afirmaţie o justifică: „hopper este părintele unei întregi şcoli de artă care îşi are ca subiect spaţiile „liminale”, clădirile din afara caselor de locuit şi a birourile, care ne fac conştienţi de o poezie alienată”, câte ceva din această afirmaţie regăsindu-se in fiecare din capitolele următoare. Atitudinea naratorului este la început una descriptivă, apoi meditativă. Fraza citată face trecerea dintre aceste două atitudini, la început aceasta este descriptivă şi ulterior empatizează cu tablourile lui Edward Hopper. Receptorul operei lui Hopper, din acest eseu , este implicat şi odată cu impresiile despre opera pictorului sugerează fragmente din intimitatea sa. Un episod relevant este relatarea despre restaurantele Little Chef ca punct comun între el şi soţia sa.

Despre mersul la aeroport este un exerciţiu de admiraţie al unei împrejurări cotidiene, imaginile surprinse la aeroport fiind comparabile cu „un spectacol de balet”; şi este reparată o ordine surprinzătoare: „Pe măsură ce fiecare navă se transformă în poartă, începe dansul coregrafic”. Nu lipsesc nici spiritul critic prezent prin aluzii precum: “ecranele poartă întreaga rezonanţă poetică a ultimului rând din Ulise de James Joyce”.

Cel de-al treilea capitol, ”Despre autenticitate”, are un fir narativ vizibil, sunt conturate două personaje şi este o prelungire a Eseurilor de îndrăgostit. Pasajele alternează, odată totul se desfăşoară la nivel abstract, ceea ce te duce cu gândul la volumul Studii despre iubire al lui Ortega y Gasset, apoi totul se desfăşoară concret în faţa iubitei sale Chole. Sunt prezente şi observaţii freudiene de genul: „Dragostea mă obligă să mă uit la mine prin ochii imaginari ai persoanei iubite”. Stabilitatea şi autenticitatea eului, personalitatea îndrăgostitului şi stângăciile sale hrănesc conflictul interior al personajului-narator. În timp ce persoana întâi , care se aude, este transparentă pentru cititor, prin observaţiile pe care le face, Chole, în puţinele pagini, este conturată solid ca o personalitate puternică. Naratorul are impresia că se află in faţa „capacitaţii eului de a se autoevita”. O discuţie la masă capătă accente grave: „Complexitatea părerilor ei a indus o anume schizofrenie în părerile mele”. Introspecţia este prezentă în fiecare moment: „ce voia ea de la un iubit” sau „dragostea mă mutilase” sau „seducţia este o formă de actorie , o trecere de la un comportament spontan la unul modelat la public”. Textul are un final împăciuitor, după o seară plina de ezitări. Trebuie ţinut cont ca totul în acest capitol este ludic şi gravitatea unora dintre observaţii nu este decât hiperbolizarea sub semnul erosului.

Despre muncă şi fericire este un eseu în toată puterea cuvântului, cu un stil impersonal, cu rare formulări la persoana întâi plural. Este un eseu despre muncă, despre raţiunile sale şi despre contextual social şi istoric. Sunt prezentate cronologic câteva dintre modurile de a vedea munca şi unul dintre exemple, nu fără ironie, este „atitudinea reflectată de bestsellerul reverendului Thomas Hunt”, intitulat Cartea avuţiei (1836) : „În care se demonstrează cu ajutorul Bibliei că datoria fiecărui om este să se îmbogăţească”. În fond acest eseu despre umanizarea muncii nu putea omite polarizarea problemei şi in consecinţă un scurt comentariu despre filosofia marxistă. În aceste pagini autorul ne oferă şi o formulă: respectul de sine = success / pretenţii, cele trei componente fiind determinante pentru modul în care este văzută activitatea individului in societatea modernă.

Incursiunea la gradina zoologică este asemănătoare cu mersul la aeroport: scurte treceri în revistă, câteva reflecţii existenţiale şi câteva analogii surprinzătoare. Este un exerciţiu de uimire in faţa diversităţii, însă unul artificial prin locul ales. Despre mersul la gradina zoologică este ghidul unei activităţi normale executată intr-o zi liberă.

Şi dacă Despre autenticitate nu a avut un happy-end? Despre bărbaţii singuri este materializarea unei astfel de posibilităţi. Cele câteva pagini sunt scrise în aceiaşi notă, numai că centrul de greutate este vulnerabilitatea unui bărbat singur, ceea ce în precedentul eseu era numai subînţeles. Unul dintre riscurile singurătăţii este faptul că „puţin îţi trebuie sa te îndrăgosteşti” sau „Nu există romantici mai mari decât cei care nu au pe nimeni cu care să fie romantici”.

Capitolul care dă numele cărţii este despre Zürich în care „cel mai exotic mi s-a părut felul faimos de plictisitor al tuturor lucrurilor”. Ca stil si abordare acest eseu este o prelungire al primului dar mai personalizat. Într-un decor static, în care persoana dinamică, Sasha, este inadaptată, şi pentru ca se teme sa se privească şi sa aibă acea febrilitate care îi lipseşte oraşului. Nu este vorba de un decor plictisitor, ci din unul dintre acele locuri  al căror farmec constă în acea linişte confortabilă pentru meditaţie.

Despre scris (şi păstrăvi) este un eseu despre receptare sau despre modul de raportare la realitatea atât ca scriitor cât şi mai ales ca lector. Un eseu în care întrebarea ce „ar putea deţine cheia realităţii zilei” evocă modul de selecţie al evenimentelor care reprezintă o zi-realitate pentru noi. Evenimentele determinante pentru perceperea realităţii, cu exemple din câteva însemnări dintr-un jurnal din copilărie sau însemnări din jurnalul Virginiei Woolf.

Despre comedie debutează cu o scurtă povestire pentru a vorbi apoi despre efectele si cauzele umorului sau despre bufonii de la curţile regeşti şi rolul lor social foarte bine definit. Autorul ne spune cu aceiaşi gravitate, simulată ironic sau cu o deznădejde din spatele optimismului care străbate întreaga carte, ca glumele „sunt un mod de a caricaturize un ideal politic, de a crea o lume mai dreaptă şi mai sănătoasă”.

Despre farmecul lucrurilor plictisitoare este o carte accesibilă, unitară, care poate fi citită în mai multe moduri şi recitită. Naratorul vorbeşte despre cotidian văzut din anumite stări, acceptat sau reformulat, o dată cu încercarea de împăcare cu sine. Naratorul se comportă de cele mai multe ori cu un personaj din tablourile lui Edward Hopper. Este o carte  multifuncţională cu care poţi să călătoreşti, să adormi sau sa îţi petreci timpul liber la un picnic sau pe o bancă în parc. Mai mult decât atât este o carte care încurajează actul pur de lecturii.