De zece milenii cel puţin, omul a descoperit o pasiune interesantă: scrisul. Tot ce s-a scris până acum poate fi împărţit în trei registre mari, anume ficţiune, nonficţiune şi maculatură. Este singura clasificare pe care o accept. Din punctul meu de vedere, nu există cărţi bune şi cărţi mai puţin bune (sau proaste) – această nuanţare ţine de gustul fiecăruia, deci nu constituie un criteriu stabil de apreciere (ex. o carte poate fi bună pentru 700.000 de creiere, execrabilă pentru 654.000 şi nici bună, nici rea pentru 789.000). Diferenţa între literatura de ficţiune şi literatura de nonficţiune este destul de clară. Deosebirea între literatură şi maculatură o stabileşte chiar autorul – deoarece acesta defineşte cele trei chei esenţiale ale operei sale, recte de ce, cum şi pentru cine.

Subiectul la ordinea zilei? Cascada în şapte trepte denumită Harry Potter. La o primă vedere, am crezut că este vorba despre un basm. În fine, un basm fluviu, la  aproximativ 4100 de pagini cumulate ale celor şapte volume. Dintre speciile literare, basmul prezintă o intenţie particular educativă, precum şi o serie de dificultăţi stilistice care decurg de aici – este binecunoscută atenţia labilă a celor mici. Aş minţi dacă aş afirma că am citit Harry Potter. Fraze bombastice, interminabile, clişee repetate indefinit (am avut impresia că J.K. Rowling este o admiratoarea a maculaturii stalinistului Sadoveanu), noţiuni şi concepte fantasmagorice, extraterrestre, de cele mai multe ori oribil de ridicole, explicate şi paraexplicate. Pe scurt, materialul nu are un fir narativ; mai degrabă, o claie de scame narative, de toate soiurile şi culorile (asemănător Bibliei, etalonul de aur al maculaturii din toate timpurile). Cap-coadă, povestea lui Harry Potter este ilizibilă, pur şi simplu te fură somnul după un camion de cafea. Şi, a doua zi, nu îţi reaminteşti decât efectul greţos-narcotic al materialul parcurs cu o zi înainte, aşa încât nu te mai deranjezi să revii asupra lui pentru revizuirea detaliilor. Cu toate acestea, inadvertenţele sunt suficient de numeroase pentru a fi prinse din zbor. Deci, în ciuda câtorva eforturi, nu am putut citi rând cu rând această poveste. În schimb, am recurs la tactica utilizată în cazul maculaturii sadoveniene: cititul printre muuulte rânduri. Şapte volume ar fi putut creiona şapte trepte iniţiatice, sau ceva de genul acesta. Nici poveste! Personajul nu parcurge nici o transformare iniţiatică. Singurele transformări vizibile de la un volum la altul se referă la terminologia din ce în ce mai alambicată şi mai extraterrestră încât, în numeroase pasaje, nici autoarea nu cred că ştie ce spune.

Prin urmare, Harry Potter nu este un basm. Amicul de la care am împrumutat cărţile mi-a sugerat că ar putea fi un science fiction. Bun bun, dar ce anume ar putea trece drept science din toată salata asta? Probabil ştiinţa de a face bani din nimic. Istoria succeselor înregistrate de Harry Potter începe în Statele Unite ale Americii. Harta vânzărilor îndică aceeaşi predominanţă americană. Mănăstire-ntr-un picior: unde anume pe această planetă poţi lansa la apă maculatură şi să aduni miliarde de dolari? Ar fi trebuit să reformulez: unde altundeva decât în SUA? Cele şapte volume Harry Potter au vândut până la ora actuală aproximativ 500.000.000 de exemplare. La un preţ mediu de 20 de dolari per volum (preţ cu reducere, fără lansări), suma se ridică la circa 10 miliarde de dolari. Şi asta nu este tot. Ecranizările au adus încasări de cinci ori mai mari. Cumulate, cele două surse depăşesc averea lui Bill Gates. Trăgând o primă linie, Harry Potter este o carte scrisă pe principiul cât mai mult şi cât mai prolix, din unica raţiune de a face bani pentru conturile particulare ale câtorva zeci de persoane. Nimic mai mult. Este o carte de adormit copiii, care insultă plenar orice urmă de inteligenţă. Cu alte cuvinte, nu poţi aprecia un astfel de material la adevărata valoare decât după o riguroasă spălare prealabilă a creierului.

Există pe net câteva interviuri cu J.K. Rowling, din perioada conceperii ultimului volum al seriei Harry Potter, care ilustrează mecanismele gândirii acesteia. „Mmm, nu ştiu nici eu dacă vor muri personaje, s-ar putea să moară două sau chiar trei“. A se înţelege că acest lucru depindea strict de dispoziţia unei dimineţi? Nu, nici chiar aşa, mai important a fost punctul de vedere al fanilor: „JKR, te rog, să moară oricine, numa’ Harry nu! Te rog io mult de tot, îmi place aşa de mult Harry, că dacă ar fi să moară, cred că şi pisoaica mea, Pufu, s-ar oftica“. Cam aşa sunau mesajele fanilor pe care autoarea le-a găsit înduioşătoare. Atât de înduioşătoare încât, într-un interviu ulterior, promitea că va ţine cont de ele.

Printre minunatele porcării ale nenorocitului secol XX se numără şi o performanţă uluitoare a lui Homo sapiens – aceea de a-şi altera morfotipul. Ei bine, asta este concluzia antropologilor. Am depăşit gabaritul genetic al ultimelor 30.000 de ani, şi campionul absolut, cu o incidenţă de peste 60% a obezităţii şi de aproape 90% a dismetabolismelor în populaţia generală, este, fireşte, SUA. Dacă anomaliile morfologice şi extinderea acestora în paralel cu stilul american de viaţă sunt certe, aberaţiile funcţionale sunt mai greu de argumentat. Elucubaţiile Harry Potter demonstrează două lucruri: efectele adverse ale toxicomaniei, pe de o parte, şi anomaliile neuropsihice ale ultimelor generaţii de Homo sapiens, pe de altă parte.