Până în momentul 2006, optzecistul Adrian Alui Gheorghe este deja considerat un poet de valoare. Mărturie sunt numeroasele cronici şi recenzii pozitive din presa culturală apărute încă de la volumul de debut din 1985, „Ceremonii insidioase“. După acest prim volum, Adrian Alui Gheorghe a publicat altele nouă de poezie – „Poeme în alb“ (1987), „Intimitatea absenţei“ (1992), „Cântece de îngropat pe cei vii“ (1993), „Fratele meu, străinul“ (1995), „Supravieţuitorul şi alte poeme“ (1997), „Complicitate“ (1998), „Îngerul căzut“ (2001), „Gloria milei“ (2003) la care se adaugă „Poezii alese“ (2005), o antologie „asumată“ după 20 de ani de la debutul editorial. Lucrarea numără aproape 300 de pagini, cuprinde versuri selectate începând cu ultimul volum, „Gloria milei“ şi până la volumul de debut din 1985 şi beneficiază de „prefaţa extrem de generoasă“ – după cum însuşi poetul mărturiseşte – a criticului literar de poezie Al. Cistelecan, care a mai scris, de câteva ori, despre cărţile lui. Activitatea poetică este completată de o încercare în proza scurtă, „Goliath“ (1999), de o carte de pamflete, „Titanic svaiţer. Momente şi schiţe“ (1997), de romanul „Bătrânul şi Marta“ (2002) şi „Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei?“ (2004) şi lucrarea „Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului“ (2004) (parte dintr-un demers doctoral pe care Adrian Alui Gheorghe l-a susţinut la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, în iunie 2004).

Volumul „Intimitatea absenţei“ (Editura Antiteze, 1992) este unul omogen şi deplin conturat tematic. Titlul oximoronic (dar de oximoron şi paradox autorul nu se fereşte niciodată, fapt dovedit chiar de titlurile volumelor sale: „Fratele meu, străinul“, „Gloria milei“ şi chiar „Cântece de îngropat pe cei vii“) sugerează un traseu bidirecţionat de lectură, ce reiese din decelarea a două spaţii necesare existenţei: interiorul, spaţiu protejat, intimist şi intimizat, care are sens numai relaţionat cu exteriorul, cu ceilalţi care sunt însă o absenţă necesară, deci cerută. Astfel, ţinând cont de cele două mişcări esenţiale – centripetă şi centrifugă – faţă de spaţiul care protejează intimitatea, cele două teme principale ale volumului – singurătatea şi nevoia de a cunoaşte şi/sau participa la viaţă dintr-un spaţiu exterior sau doar a unei alterităţi – sunt legate şi se completează (de ce nu?) oximoronic.

Întregul volum tripartit (Intimitatea absenţei, ...Şi femeia a creat bărbatul şi Conversaţia poetică de fiecare zi) se conturează ca o confesiune uniformă, asumată, un fel de lecţie despre viaţă şi paradoxurile ei, despre poeticul ce zace camuflat în banal, despre lucrurile care trebuie cunoscute într-un alt mod pentru a avea acces la poezia lor, despre visurile care putrezesc în timp.

Singurătatea, văzută nu ca o lipsă de energii („Nu, marc aureliu, absenţa nu-i lipsită/ de energii. Toate vieţile au ceva straniu/ în ele de aceea când ne adunăm uneori/ nu pe morţii îi plângem ci ideea că moartea/ este posibilă“), are multiple valenţe şi diverşi acompaniatori, prezenţi, aşteptaţi sau chemaţi, invocaţi: noaptea („De unde credinţa absurdă că noaptea e/ o negresă care mi se strecoară în pat.“- Noaptea e o negresă), ploaia („Ploaia şterge întunericul de pe fereastră/ nici miezul nopţii nu mai poate pătrunde în casă“- Viaţa de noapte a ploii I ), amintirea („vino şi stai lângă mine. par singur/ deşi întotdeauna din precauţie îmi iau/ o amintire de sprijin“ – Noaptea e o negresă), femeia/iubirea („Prima zăpadă din anul acesta m-a găsit/ mai puţin pregătit fără nuanţă romanţioasă/ din atâtea toamne când inventam câte o iubire/ să o port prin aglomeraţia străzii ...“ – Constatări frivole), flacăra aragazului („...n-a mai venit/ nimeni e aproape noapte se întorc umbrele/ în lucruri. Aprind flacăra aragazului:/ nu vreau să mă simt singur.“ – Exil). În singurătate, sentimentul morţii este tot mai pregnant iar gestul ultim este o sabie a lui Damocles: „mă întreb dacă eu aş fi mortul/ acestui secol sau al acelui îndepărtat timp/ dacă eu am trăit un timp al tuturor/ sau existenţa – unuia care n-a reuşit să se nască/ cu ce viteză vine moartea/ prin pântecul cui trece ea căutându-mă“ – Lecţie în aer liber cu Zenon, bătrânul). Pentru că intimitatea sufocă („atâtea mituri/ care mor sufocate de intimitate“ – Duh domesticit între lucruri utile), eul doreşte singurătatea, dar ea este, în parte simulată, aparentă, pentru că, în fapt, ceilalţi sunt singurătăţi ce refuză orice comunicare. Din când în când, personalităţile populează universul celui ce se doreşte însingurat sau îşi acceptă condiţia pentru că ceilalţi sunt entităţi indestructibile de singurătate. Cei care sunt chemaţi sau doar invocaţi sunt deja celebri, iar prezenţa lor pare una naturală, şi singura realizabilă: Cioran, Marc Aureliu, Borges, Bacovia. Când realul actual se defineşte prin tristeţe, singura evadare este în atemporal prin livresc, fie amintind numele lor, fie purtând dialoguri despre necesităţile interioare (cu Marc Aureliu ca în poemul ce dă titlul volumului), fie conturând exteriorul prin referire la elementele universului poetic al lui Bacovia, de exemplu: „Iubirea mea nu e cinică dar câtă moarte/ într-un an ploios între îndrăgostiţii lui Bacovia/ îmi pare că şi boala e un mod de a merge până/ la capăt cu sentimentul“ – Într-un an ploios).

Când singurătatea şi sentimentul morţii se îmbină, realitatea este înregistrată la nivel epidermic, trupul este conştientizat ca un obiect făcut din carne, dar care trebuie să fie un instrument pentru depăşirea preaumanului şi pentru accederea la altceva, poate o divinitate care nu este nicicând numită, dar a cărei prezenţă este ghicită: „... mă întreb/ cum de mă mai suportă/ carnea trupului ce mi s-a dat?“ (Paiaţa).

Astfel, în realitatea care încă mai „surprinde“ prin melanjul dintre lucrurile inerente existenţei şi depistarea unei poezii a lor (Conversaţia poetică de fiecare zi), sunt posibile momente revelatoare, de inspiraţie, adevărate hierofanii: „Veneam spre casă închipuieşte-ţi o femeie/ scutura caişii îşi spăla părul/ în miresmele tari bărbaţii roşeau a aduceri aminte/ se maturizau brusc (responsabilităţi nemaiîntâlnite:/ caişii florile miresmele) adevărul e că şi eu/ am uitat de tine tu nu mai erai/ decât acea femeie care îşi spăla părul (...) m-am gândit să scriu un poem de dragoste/ era prea evident că sosise inspiraţia în mijlocul/ vieţii mizerabile de zi de noapte puţină poezie/ dă senzaţia unei continuităţi a unei amintiri...“ (O zeiţă format mic).

Partea mediană a volumului, ...Şi femeia a creat bărbatul, cuprinde trei poeme ce trasează coordonate pentru iubire, dar prezintă şi o încercare de autodefinire ab initio: „M-am născut în vara anului 1958. poate fi asta/ o recomandare? Sunt fructul iubirii sau al neputinţei?“ sau „poţi să scrii un poem de iubire împotriva iubirii?/ mă întreabă vecinul meu partenerul de şah plictisit/ tot timpul de prezenţa femeilor şi a poeziei sub forma ei/ decadentă...“ sau „...am văzut un film din anul 1956/ pe când eu nu eram o poveste de dragoste poate emoţionantă/ el picta chipul unei femei pe care – n-o întâlnise/ vreodată (...) lucrul acesta este dureros pentru/ cineva care nu era născut în anul acela să vezi ceva/ din iubirea din care te-ai născut un sentiment general/ iubirea ca o imagine a morţii din care ai venit“.

În textele acestui volum de poezie se resimt câteva influenţe: bacoviene în alegerea locului exterior care devine cadru al existenţei şi trăirii profund dramatizate (cartierul mărginaş sau marginea oraşului); minulesciene - e adevărat ca la un nivel foarte superficial, exterior, în alegerea unui titlu şi în abordarea unei teme în O femeie care pleacă; ivănesciene – în conturarea unui univers cu preocupări domestice şi intelectuale, în care singurătatea exilului nu este stigmat şi nici neputinţă („A trecut poştaşul a sunat din greşeală/ i-am mulţumit pentru că încă mai crede/ că sunt în dialog cu ceilalţi. După aceea/ am citit continuu din tratatul de-descompunere/ al lui cioran/ am subliniat câteva propoziţii/ simple care mi s-au părut că le-am mai/ citit undeva. lucrurile sunt în general/ cunoscute ca şi oamenii. N-a mai venit/ nimeni e aproape noapte se întorc umbrele/ în lucruri. aprind flacăra aragazului:/ nu vreau să mă simt singur.“ – Exil), iar amintirile „neduse (vreodată)/ până la capăt“ (Fragment din ceremonia ceaiului) amintesc „gesturile sufleteşti“ pe care eul ivănescian nu le-a făcut niciodată; şi blagiene în recurenţa retorismelor („şi n-am întrebat-o şi n-am întrebat-o/ carnea ta nu a fost într-un alt timp/ trupul meu?“ – O femeie care pleacă).

Multe sunt calităţile volumului, dar plăcera lecturii provine din ceea ce intuim că sunt elementele pe care mizează poetul. Pe de o parte forma insolită şi căutată, în care versul este turnat, ce aminteşte de suprarealişti, renunţarea totală la punctuaţie, frângerea versului în mijlocul rândului ca pentru a continua într-o altă direcţie în versul următor şi pe de altă parte alăturările inedite şi construcţiile gnomice care fac din versurile lui Adrian Alui Gheorghe o poezie originală ce sondează spaţiul profund intim din care se nasc, printr-o deplină luciditate, definiţii ale unor stări comune. Iată câteva exemple: „iubirea? o/ minge care zboară prin casă. fericirea? Un/ duh domesticit între lucruri utile... (...) părem - suspectându-ne unul pe altul de fericire – nişte/ păsări cărora noaptea le-a răpit lumea.“ (Duh domesticit între lucruri utile); „iubirea e un fel de a fi sportiv/ ca adolescenţii care rup carnea/ de pe degete cu spini de trandafiri“ (Într-un an ploios); „un om care aşteapată e un om care se transformă“ (O femeie care pleacă); „noaptea e trupul de carne al unei zile“ (...şi femeiea a creat bărbatul); „toate lucrurile odată numite/ devin adevărate“ (conversaţia poetică de fiecare zi).