Petrişor Militaru ne conduce, încă din titlul cărţii sale Oaspetele impar, într-un spaţiu barbian, ermetic ferecat, atras de obscurizarea textului prin dislocări sintactice, corespondenţe suprarealiste, mici poeme în proză, urmuziene şi mitologice, absurde, aflate sub semnul triplei Hecate, zeitate subpământeană, protectoare a vrăjilor, a magiei. Poetul este atras de drumul poetic, de ţesătura textului cu păianjeni care ţes „o pânză elastică şi lipicioasă“ cu fire care vin „din inconştient“. Textele sunt revelaţii alchimice, trădând efortul trecerii spre roşu, treaptă a spiritului. Labirintul este prezent prin invocarea lui Dedal sau a Minotaurului, într-o poezie cerebrală, încifrată, descriind cartea, athanorul nocturn, tenebrele lăuntrice.

Despre cotorul cărţii, Saltul delfinilor, Ultima întâlnire cu minotaurii, Cititoarea sunt arte poetice, riguroase construcţii aflate sub semnul reflexivităţii poetice, dincolo de temele generaţiei, într-o refacere a traseului modernist, mallarmé-ean. Cartea care începe să se citească, ca şi textul care se scrie, readuc în prim plan poezia de bună calitate pe fundalul dezgolit de substanţă al pescuitorilor în apele imunde ale realităţii jupuite. „Legătura cărţii este băutura unui drum“ este versul prin care Petrişor Militaru reciteşte existenţa sub semnul încifrării ermetice.

Silviu Gongonea cu Înjumătăţirea este un minimalist temperat, atras de zonele periferice, dar fără radicalismul douămiiştilor. Versurile se desprind din mantaua bacoviană cu o recuzită specifică unei generaţii care se depărtează de centru, puţin glorioasă, oscilând între modernism şi postmodernism. Silviu Gongonea reface, obstinat, din perspectiva eşecului asumat, al unei repetiţii inevitabile „un manual de descompunere“ cu câteva detalii biografice într-un decor din care nu lipsesc ploile, strada, tramvaiul, bucăţile de carte, gunoiul, cerşetorii, crematoriul de fulgi, nimicul, galeriile săpate, anonimatul, eternitatea marginalizării. În locul glorioasei înaintări, umilinţa, destrămarea, segmentarea eului liric („un altul se sprijină pe mine ca o pasăre pe trupul zării“ sau „paşii mei pe paşi de clovn calcă“).

Textul lui Silviu Gongonea este elaborat, se descompune şi se recompune într-o succesiune de imagini despre golul lichid şi „realitatea desfigurată“, spaţiul poetic închis în care salvarea vine din tunelul săpat în trup, din autoreflexivitate: „hrană sieşi / iedera escaladează lumina“. Poemele se închid şi presimt totuşi o miză, „un ţipăt nostalgic în eter“, o sticlă aruncată în mare. Strivite adesea de labirintul periferiei, de ţinuturile umbrite, ameninţate de un gol existenţial, străbătând infernul cotidian, versurile au totuşi înălţime – „un cer fierbinte pe dinăuntru“ care le salvează, punându-le în relaţie cu fiinţa înjumătăţită a poetului – dedublare, închidere şi deschidere revelatoare.