Prima dezonoare

 Profesorul David Lurie şi Melanie, studenta sa. El, uşor îndrăgostit de ea, o invită, ea acceptă sau nu. De obicei, da. El se năpusteşte, ea e dezgustată. Pentru ca apoi să-l roage să o primească la el o vreme. Din senin, apare prietenul lui Melanie, care îi chinuie cursul profesorului Lurie. Melanie le transmite părinţilor că renunţă la facultate. Oricum, are veleităţi pentru actorie. Părinţii ei îl caută la telefon şi îl roagă să intervină pe lângă Melanie, să nu renunţe la cursuri. Ea are încredere în el, îl respectă, părinţii ştiu asta. La scurtă vreme, apare domnul Isaacs şi îl face de râs în faţa secretarelor şi a câtorva studenţi. Curând, lucrurile iau amploare şi profesorul trebuie să se prezinte la o suită de şedinţe: Melanie a depus plângere împotriva lui. Hărţuire sexuală.

Lurie e convins că lumea are dreptate. A fost o viperă şi nu are scuze pentru îndrăgostirea lui. Oraşul vuieşte. Rectorul îi cere justificări. E în joc postul de profesor. Dar Lurie alege să nu coopereze. Nu va putea trăi cu ruşinea. Încă de acum nu poate. Ce credibilitate va mai avea? E şocat. Fuge de presă şi justificări. În cele din urmă, închide casa şi pleacă la fiica sa în Salem.

A doua dezonoare

 Fiica sa, Lucy, are grijă de câini. Pe proprietatea ei. Într-o zi, doi bărbaţi, sub pretextul nevoii de a telefona, o închid pe Lucy în casă, făptuind violul. Lurie îşi primeşte lovitura în moalele capului, e tras în toaletă, se aruncă peste el o oarecare cantitate de alcool metilic, un chibrit - şi gata, focul joacă pe mânecile şi capul său. Uşa se închide cu cheia. Câinii împuşcaţi, Lucy violată, el ars. Pare că nu pricepe ce se întîmplă. Lucy nu depune plângere la poliţie. Ea doreşte să rămână pe acel pământ, indiferent de consecinţe. Rămâne însărcinată.

Lui Lurie îi place să facă dragoste, să fie mereu îndrăgostit. Trăieşte pe tărâmul poeziei, deşi n-a excelat niciodată în meseria sa de profesor de poezie. Doreşte să realizeze un studiu despre Byron, cel retras în Grecia în urma unui scandal. Aceeaşi soartă. Lurie nu poate face faţă unei societăţi care nu trăieşte şi nu înţelege regulile lui: poezia şi reveria. Chestiunea Melanie o dovedeşte. Incapacitatea lumii de a trăi îndrăgostirea. Dar incapacitatea nu se rezumă la neînţelegere şi dat din umeri. Ei se răzbună şi-l vor pedepsit. Căderea în dizgraţie e cea mai sănătoasă şi până la os pedeapsă, cea care determină acţiunile omului cu conştiinţă.

Nu de îndrăgostire se simte el vinovat, ci de statutul de profesor care trebuia să o protejeze pe studenta Melanie. Dar ar depune plângere împotriva violatorilor care au dezonorat-o pe Lucy. Ea are aceeaşi atitudine ca şi el. Tace. Nu ea e vinovată de viol. Îşi urmăreşte scopul, acela de a rămâne pe pământul cu casa. E conştientă că rămânerea presupune câteva lucruri oribile. Pur şi simplu, le face faţă, doar scopul contează.

Lurie o violează într-un fel pe Melanie cea dezgustată de el. Chiar dacă atitudinea ei scapă oricarei logici: după viol se refugiază la el, unde violul continuă. Pentru ca, apoi, să-l dezonoreze. Primeşte pedeapsa. Poate că de aceea, inexplicabil, doreşte ca violatorii lui Lucy să-şi primească pedeapsa. Nu e foarte conştient că fapta lui e similară cu a lor. Actul e acelaşi, scopurile sunt diferite, iar el şi-ar scuza propriul scop, condamnându-l pe-al lor. Aceasta pentru că nu înţelege legile acelui pământ. Da, poate că diferenţa dintre ei se referă strict la faptul că el are conştiinţă (premisă pentru căire), iar ei - nu. Numai când realizează că lui Melanie, după atâta timp, îi e scârbă de el, nu renunţă la reverie.

 Dezonoare la capătul vieţii.

 J. M. Coetzee,  Dezonoare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, 242 pp., 22 lei.