Cartea la care voi face referire în rândurile de mai jos marchează debutul poetic, în volum, al unui basarabean prin origine, Dumitru Crudu. De la data apariţiei Falsului Dimitrie, 1994 (Editura Arhipelag, Târgu-Mureş), până în prezent, Dumitru Crudu a mai publicat opt volume, patru de poezie şi patru de teatru, la Editura Vinea din Bucureşti. Volumul Falsul Dimitrie a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, în 1995 şi al ASPRO, pentru experiment, în 1997. Volumul beneficiază de o prefaţă amplă (Paşaport pentru) semnată Gheorghe Crăciun, membru al juriului (alături de Mircea Martin, Ana Blandiana, Virgil Podoabă, Călin Vlasie, Romulus Bucur şi Alexandru Muşina) ce i-a acordat Premiul Christel pentru anul 1993.

            Poezia din acest volum este vădit plasată sub semnul şi însemnul unui citat din Constantin P. Kavafis („...odată reprezentaţia/ terminată/ îşi schimbă costumul/ şi dispare.“), citat ce ne sugerează şi impregnează o interpretare precisă: asumarea unui rol sau a unor roluri diferite în cursul unei existenţe. În reprezentaţia din această carte, actorul principal este falsul dimitrie crudu, întâlnit, după cum ne dăm seama, la o simplă răsfoire a cărţii, în mod obsedant şi aproape supărător populând nevrotic şi narcisiac întregul univers.

Tema volumului – cu variaţiunile ei cunoscute – este singurătatea, o singurătate prea zgomotoasă (dacă ar fi să îl cităm pe Bohumil Hrabal), excesivă, strigătoare, frapantă şi totuşi asumată („să fii singur singur/ şi să scrii poemul ăsta“ sau „Singurătatea este dusă în geamantane“ - 1967). O singuratate ce îl însoţeşte ca o umbră uneori sau ca un alter-ego pe falsul dimitrie.

            În cele douăzeci şi şase de poezii ale primei părţi, opt noiembrie 1967 dimineaţa (ziua naşterii poetului), îl urmărim îndeaproape pe falsul dimitrie, în lupta sa pasivă cu viaţa. Masca este asumată, eul devine dimitrie, alteori dimitrie crudu, de două ori falsul dimitrie crudu. Replicile însă ne conturează un singur personaj, de fapt un om mult prea pulsant, care se ascunde în spatele rolului, a măştii, a disocierii. Opt din poeziile acestei prime părţi a volumului poartă sau au inserat în titlu numele dimitrie, personaj care se defineşte cameleonic: „eu sunt sobolanul şi eu sunt viermele/ eu sunt fluturele care zboară prin aer“. Ipostazele cameleonice şi titulurile ce ne indică un spirit narcisist, într-un melanj psihanalitic, sugerează tacit dorinţa de identificare, de regăsire a adevăratului dimitrie printre atâtea tendinţe ale personalităţii.

Începând cu poezia care dă şi titlul volumului, falsul dimitrie crudu, suntem introduşi într-un univers voit exterior pentru a atrage atenţia de la obsedanta singurătate ce pecetuieşte toate gesturile şi gândurile profund individualizate, deci, inevitabil, interioare. Suntem purtaţi, alături de falsul dimitrie, prin locurile mundane şi comune ale unei existenţe însingurate şi cu tendinţe de suficienţă. Acum, gestul esenţial este făcut: „dimitrie/  iese din casă/ ca şi demetrios/ care merge în faţa sa/ şi uşa la fel o lasă deschisă“. Şi întreaga existenţă este un lanţ de imagini disparate, fotografii ce se pot substitui cu uşurinţă cu altele şi cuprinde gesturi comune, dar, oarecum, ostentative: „la un colţ o femeie vindea flori/ am cumpărat un buchet/ la alt colţ l-am aruncat/ urcam odată nişte scări/ ca într-un film de proastă calitate/ am rupt demult fotografia asta/ mi-am dezbrăcat maioul/ v-am auzit vocile“ (surduc).

Volumul cuprinde o poezie a eului ce se vrea distanţat, a actorului ce îşi caută masca pentru a juca rolul, neştiind că profunzimea vine, uneori, din obsedanta întoarcere spre sine, din indecenta vorbire la persoana întâi. Există astfel două mişcări ce pot fi surprinse în întregul volum: o îndreptare spre exterior cu o întreagă înregistrare a unor detalii inedite pentru poezie, dar comune pentru eu („omul care bea ţuică şi care creştea porci, crăciun, bodiu, muşina, hrizea”) şi o alta spre un interior în care complexele coexistă cu gesturile mari.

Una dintre poeziile intitulate repetitiv dimitrie (a câta oare?) ne elucidează titlul primei părti a volumului: opt noiembrie este ziua absenteismului din viaţăa („dimitrie dimitrie e absent“), a lipsei totale de inspiraţie („de ce nu mai trece p-aici inspiraţia“), a unei naşteri care înseamnă lipsă de sens.                              

Totul este pregătit pentru un moment în care gesturile par nedefinite şi finale: „eu deja nu mai am nici o problemă/  mi-am cumpărat şi marmora/ e albă e/ strălucitoare/ / am fost şi am văzut/ şi locul ăla/ sunt şi nişte copaci acolo/ înalţi înalţi/ / şi ştii/ marmora se potriveşte/ de minune/ cu restul.“

Universul falsului dimitrie este marcat de gesturi obsedante: tariera unghiilor – ritual ce parcă măsoară trecerea timpului, apartenenţa la o normalitate din care se simte exclus o dată cu trecerea anilor sau intrarea într-o altă categorie –, neputinţa sau teama de a scrie, venirile şi plecările ce devin necesare.

Universul este unul mundan: casa, trotuarul, staţia de autobuz, barul, bucătăria de vară, iar însoţitorii însinguratului sunt: salamul, gândacii, şi ei la fel de singuri, roiul de muşte, fata de la pompe funebre.

Cea de-a doua parte a volumului, Cântecele unui vânzător de salam, şi cea de-a treia şi ultima, Sonete, sunt construite pe o temă comună: alteritatea, ca stare ce incorporează singurătatea. „Noi“ este o altă etapă, o altă experienţă, o altă piesă în care un rol trebuie asumat pentru ca poezia de dragoste să se nască.

„Ea“ devine o prezenţă constantă, cu mişcări precise, lascive şi provocatoare uneori, dar absurde în general. Singurătatea defineşte, în continuare, existenţa: „o pătură roşie te înveleşte/ în fiecare seară/ se întinde pe corpul tău gol/ ca nişte palme imense/ este roşie toată până la margini/ eşti numai tu şi ea/ într-o cameră pustie/ ea se întinde peste ţâţele/ şi picioarele tale goale/ îţi ajunge până la buze/ iar uneori rămâne singură/ în pat/ la fel de singură/ cum sunt şi eu acum“ (p. 48).

Câteva poeme din Cântecele unui vânzâtor de salam m-au trimis involuntar la universul lasciv al lui Emil Brumaru, dar, spre deosebire de acesta, la Dumitru Crudu nu mai întâlnim aceeaşi nevoie de ludic, de recreere a unui univers intimist, propice jocurilor şi explorărilor erotice. La Crudu totul este închis, damnat înca de la început, „noi“ devine prea curând „eu“ şi „ea“, apropierea se transformă în neînţelegere sau în război, gesturile rămân neterminate, frustrarea parcă împresoară: „noi ne iubeam ne iubeam pe pământul ud ne rostogoleam/ ne iubeam ne iubeam tu purtai rochie albă ne rostogoleam/ hainele ne erau ude printre copacii albi prin ploaie/ când eu eram deasupra când tu când eu vedeam norii care/ pluteau când tu ca dintr-un tren ce alerga ameţitor/ ne rostogoleam ne îmbrăţişam ne cuprindeam cu mâinile/ ne învârteam ca nişte ace de ceas când cauţi ora exactă“ (p. 50)

Sonetele, în număr de douăsprezece, sunt poeme de dragoste, construite în întregime pe prezentarea celor două singurătăţi necesare continuării existenţei: „tu“/ „ea“/ „Maria“ şi eu“. Imaginile lumeşti, carnale, reale stârnesc imaginaţia şi creditează poezia. În universul crud, haotic, mişcările de regăsire încep să capete coerenţă: „o cum mă mai strâng acum pantofii/ eu sunt atât de concret/ odată mergeam cu personalul la tine/ şi nu aveam bilet/ / trenurile merg chiar dacă eu nu merg cu ele/ şi troleibuzele la fel/ mă uitam tâmp prin geam/ şi stăteam pe un scaun de fier/ / te căutam cu troleibuzul prin oraş/ prin aer te căutam/ vreo câţiva dinţi îmi căzuseră/ şi părul tot mi l-am ras/ / dar cât de reale şi de concrete/ mai sunt găurile alea tot mai mari din bilete“ (sonet 8).

Volumul este, după cum ne subliniază sau ne avertizează Gheorghe Crăciun în prefaţa cărţii, „în câmpul toleranţei postmoderniste“, deci graniţele sunt laxe, permisive, atât tematic, dar mai ales formal. În jocul postmodern, frazarea neobişnuită sau eliminarea totală a punctuaţiei sunt obişnuinte. Poezia dimitrie michea este relevantă pentru jocul postmodern: „oemul sta ste cris rea n rabă imitrie a ncercat/ i l i ip u-i u-i un u-a juns entiment imitrie ste/ arac l rea ani l rea jutoare au oate u/ (...) ici ste ine atura imitrie ste arac/ imitrie imitrie u-i otul ierdut artea i atura/ imitrie imitrie“. Iar ultimul sonet al volumului, sonet de libov, trist 12 (sonet de iubire?!), singura poezie în care întâlnim semne de punctuaţie, va vorbi de la sine, nepermis de mult, despre tristeţea ultimă a iubirii: „....., ......,    ...   ...-/ ....   ......   ........../ ...........   .................  .........-/ .. . ...  ........!“

Cartea aceasta despre un fals dimitrie care doreşte cu înfrigurare să îşi regăsească adevărul merită citită fie şi numai pentru a redescoperi, încă o dată, nuanţele nicicând vetuste ale singurătăţii şi pentru a sonda un univers în care ţipătul munchian devine poezie.

 
    Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie, Editura Arhipelag, Târgu-Mureş, 1994.