Au trecut deja 17 ani şi, dintr-o maximă nenorocire, nimeni din cei care continuă să şadă bine nu a învăţat măcar să tolereze dreptul celorlalţi de a sta strâmb. Spre exemplu, dacă un personaj bine aşezat ca Eugen Simion decide, ca ultim gest al finalului de mandat în fruntea academiei (post în care avea de gând să fie mumificat), să-şi acorde o distincţie şi dacă tu, om care nu vrei să aplauzi, începi să te exprimi vis-à-vis de penibilul unei asemenea premieri, e musai să te ţină nervii: vor lătra destui la tine, doar cine te crezi să deranjezi pacea sublimă a haitei! Alergia la critică, mai ales când este argumentată, cunoscută şi ca sindromul Elena Ceauşecu, parazitează încă trecutul şi prezentul multor figuri (aparent) importante. Iar Alexandru Laszlo este una dintre cele mai alergene prezenţe pe scena publicistică românească, lucru vizibil (virtual şi real) în cele mai multe replici generate de articolele sale. Stau şi mă întreb ce fel de om este acesta care, citind mormanele de porcării şi flegme aruncate asupra-i din toate părţile, continuă să meargă nestingherit mai departe şi nu oricum, ci zâmbind enigmatic.

Privit din perspectiva elitelor postceauşiste, Alexandru Laszlo are trei mari defecte:

- în primul rând, îi lipsesc cocoaşele coprolalice: n-a mâncat de bună voie, nesilit de nimeni şi perfect conştient nimic de culoare şi arome dubioase şi, prin urmare, nu i-a crescut nici o remorcă la spinare. Un astfel de om nu poate fi intimidat sau şantajat cu păcatele tinereţii.

- în al doilea rând, ştie multe şi tot mai găseşte căpuşe, pureci şi păduchi în traista diverselor somnităţi şi personulităţi ale rampei publicistice şi nu numai.

- în al treilea rând, luptă cu argumente.  

Volumul Toate pânzele sus! cuprinde 23 de materiale publicate între anii 2002 şi 2005, şi este structurat în trei părţi: În turbinca polemicii, În jurul lui Paul Goma şi Dialoguri. Primele două nu fac abatere de la stilul matur şi intransigent al autorului, nu există jumătăţi de măsură, totul este judecat după aceleaşi principii în privinţa cărora autorul clujean rămâne consecvent. Tonul critic este extrem de acid, de multe ori ireconciliabil, nuanţele verbului oscilează în registre variate de gravitate. În texte de genul Unde dai şi unde crapă sau Frânarul nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Este binecunoscută (de la televizor, din presa scrisă sau din caraghioslâcul triparalier intitulat, cu multă emfază şi tupeu, Istoria literaturii române) prestaţia hiperjalnică a unui Alex Ştefănescu, de exemplu, însă este cu totul altceva să o vezi prin ochiul critic al lui Alexandru Laszlo. În alte texte însă, cum ar fi Două destine, Sighet sau cele din ciclul rezervat lui Paul Goma, gravitatea celor expuse te cutremură, pur şi simplu înmărmureşti în faţa celor relatate. Ultima dintre părţi mi s-a părut cea mai interesantă – în principal pentru destăinuirile autorului în dialog cu Virgil Lazăr şi Mircea Petean. Stând strâmb şi judecând drept, ajung destul de repede la două concluzii:

- Faptul că avem printre noi un om atât de incomod este o speranţă; de fapt, una dintre puţinele voci critic-raţionale de la noi. Utilitatea unui astfel de demers? Ieşirea dintre şopârlele, cocomârlele, aburiştii şi impostorii scenei culturale spre limanul unei decenţe mult prea mult călcată în picioare.

- În mod cât se poate de evident, Alexandru Laszlo va avea despre ce să scrie mult timp de acum încolo. Încă zece volume de polemică mi se par mai mult ca sigure.
 

Alexandru Laszlo, Toate pânzele sus!; Editura Grinta - Cluj Napoca 2005; 219 p.