Denisa Crăciun (n. 8 octombrie 1977, Craiova) a absolvit, în 2004, Facultatea de Teologie din Craiova, secţia teologie-limba franceză. În 2004-2005, a participat, ca masterandă, la atelierele de scriere literară de limba franceză şi corsicană coordonate de Jean-Dominique Poli. Prin urmare, pe data de 12 octombrie 2006, la Centrul Cultural al Universităţii din Corsica, a avut loc lansarea primului volum de versuri al Denisei Crăciun. În prezent, ea îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Blaise Pascal” din Clermont-Ferrand, fiind studentă în anul al doilea la masterul „Literatură modernă şi contemporană”.

Volumul de debut al Denisei Crăciun, integrat în colecţia „Rencontres”,  este scris în limba franceză şi se numeşte Cennare è focu di ogni vita (Cenuşa şi focul fiecărei vieţi). Prefaţatorul cărţii, Ghjacumu Thiers, subliniază implicit cele două aspecte ale acestei cărţi: planul evenimenţial, perspectivă din care volumul este considerat ca fiind „jurnalul unui an petrecut în Corsica” (majoritatea poemelor sunt scrise la Corti, dar apar şi două poeme care sunt scrise la Craiova, când autoarea s-a întors în ţară pentru scurt timp) şi planul contemplativ, care are atât elemente feerice, „fantasmagorice”, cât şi scene tenebroase (în sensul cel mai soft al cuvântului), teribile, ceţoase.

            În ceea ce priveşte titlul volumului, acesta este un vers din singurul poem scris în întregime în limba corsicană şi care este datat octombrie 2005: „vântul soarele luna/ unei insule/ unei limbi divine/ vântul/ care face ocolul vieţii/ acest vânt/ care bate/ ca inima/ am chemat/ soarele acestui pământ/ am chemat/ luna/ floarea soarelui floarea lunii/ creşte din noi şi atinge fiecare nor/ fiecare moment/ cenuşa şi focul/ oricărei vieţi” (U ventu u sole a luna). Reveriile Denisei Crăciun caută o continuitate între cuvintele care au o încărcătură arhetipală puternică (soarele, luna, vântul) şi experienţele personale, ce conturează universul ei liric printr-o prismă subiectivă, originală. Aparentul descriptivism, sublimat de un ritm incantatoriu care domină aceste poeme, este proiectat din interior şi susţinut de dorinţa de a comunica, de a împărtăşi sau de a (se) purifica: „regina lumii/ ea trăieşte la est/ în illo tempore/ albăstrele cresc/ în inima mea/ goală de cântec/ o pasăre bolnavă/ voci arhaice/ îmi strigă numele/ în visul unui pitic/ uitasem pasărea călătoria/ o naştere mitică/  o ceremonie de trecere/  calul fără picioare/ în ţinuturi îndepărtate/ nouă zile nouă nopţi/ coboară în văile/ plângerii acolo unde sufletele morţilor/ gem pe plaje/ ale disperării/ mica vrabie neagră-galbenă/ pe aripi blând îmi bate în fereastră/ deschid ochii şi porţile/ unei alte lumi se grăbesc/ a-mi primi corpul” (La reine du monde).

            Forţa poemului se amplifică o dată cu evoluţia reveriei care, dintr-o perspectivă bachelardiană, atinge performanţa de a configura un univers liric în care cele cinci elemente primordiale (pământ, apă, foc, aer, ether)  îşi are rezonanţa sa în fiecare din poemele acestei cărţi. Cu toate că poemele sunt dominate de eul liric care le proiectează, întâlnim constelaţii de imagini recurente în universul liric al Denisei Crăciun, cum ar fi „piticul”, „aricii veseli” sau „cenuşa” (corespunzând pământului), „ploi fantastice”, „peştii” (apa), „soarele”, repetiţia epitetului „galben” (foc), „pasărea” şi „vântul” (evocând aerul), „îngerul” şi „zâna” (ether).

            Poemele din acest volum sunt „corsicane” în măsura în care ele ne permit să pătrundem în universul interior al Denisei Crăciun care găseşte în experienţa din Corsica un mod de a se descoperi pe sine, de a(-şi) comunica stările provocate de contactul cu o altă lume concretă, diferită, poetică: „ […] experienţa locuieşte corpul meu/ precum peştii locuiesc marea/ precum îngerii morţi de frig/ vizitează oraşul mâinilor mele/catedrale în ruină se oferă generos/ să-mi înveşmânteze viaţa/îngerii mănâncă seminţele crepusculare ale dorinţei/ un foc solar consumă verdeaţa pielii mele”.

Poemele Denisei Crăciun stau sub semnul unui onirism provocat de o puritate deliberată, „asumată”, semnificativă, care poată să dea impresia de simplitate, dar, la o relectură, se observă  că autoarea reuşeşte, în acelaşi timp, să aibă conştiinţa propriei scriituri.