Majoritatea scriitorilor care au publicat în ultimul timp fie în colecţii de debut (Editura Polirom, Editura Paralela 45, Editura Aula), fie individual - cum se întâmplă cu Dan Chişu – reuşeşte să se subscrie unui model comun. Nevoia de a scrie proze cu tematici cât mai actuale s-a tradus de cele mai multe ori printr-o atenţie excesivă şi lipsită de discernământ acordată dimensiunii erotice a materialului epic. În acelaşi timp, dorinţa de a scrie s-a dovedit de multe ori mai mult decât suficientă atât pentru cei care au scris cât şi pentru cei care au publicat în dauna profesionalismului necesar atât în construirea unui bloc, cât şi în scrierea unei cărţi.

Singur sub duş, cartea lui Dan Chişu, este lipsită de virulenţa şi aşa-zisul nonconformism al scriitorilor publicaţi în diferite colecţii de debut. Dan Chişu este un scriitor de tranziţie în sensul propriu al cuvântului, acesta încercând să aducă în atenţia cititorului o poveste derulată în timpul dictaturii comuniste, folosindu-se de libertatea şi mijloacele literare actuale. Fără a cădea nici în extrema tezismului şi nici în cea a pornografiei, Dan Chişu eşuează la un alt nivel. Aflat singur într-o seară, naratorul începe să-şi depene amintirile, mai ales cele legate de viaţa amoroasă. La 40 de ani, singur sub duş (şi nu numai), naratorul încearcă să-şi explice cum de a ajuns în situaţia aceasta, cum şi ce a făcut de a alungat toate femeile importante din viaţa sa. Ambiţioasă, naraţiunea începe cronologic cu prima experienţă erotică eşuată, pentru ca apoi să se piardă în fluxul necontrolat al memoriei care selectează ce vrea şi cum vrea, ignorând cu uşurinţă posibilele confuzii pe care le-ar putea naşte în mintea cititorului. Sub umbrela narativă a unei seri petrececute în singurătate pe canapea sau/şi sub duş, se regăsesc adunate mai multe povestioare al căror singur numitor comun este acelaşi protagonist, un alter-ego al autorului. Senzaţia generală este aceea a unor istorioare ce au mai mult natura unor bancuri sau întâmplări pe care le povesteşti în jurul focului de tabară mizând pe un inedit facil, dar suficient pentru a te ţine „prins“ până la capăt.

Poveştile de dragoste ale lui Dan Chişu, trăite atât în România cât şi în Franţa sau în Africa, tind să semene între ele. Toate protagonistele seamănă între ele: toate sunt foarte frumoase, cu un trup de fotomodel şi cu o inteligenţă peste medie. Toate fascinează, toate îl marchează într-un fel sau altul pe narator şi toate pleacă învăluite într-o aură de mister. Toate sunt în potenţialitate the one, însă nici una nu depăşeşte stadiul de aventură. Lipsa lor de individualitate se trădează la nivelul scriiturii, acolo unde nici personalitatea naratorului nu este foarte clar conturată. Acesta se mulţumeste să dezvăluie doar informaţii parţiale ca şi cum cititorul ar fi un prieten foarte bun, capabil să refacă şi să completeze din memorie naraţiunea. Cum acest lucru nu se întîmplă, naratorul mai mult creeaza confuzie decât o naraţiune la care cititorul contribuie în vreun fel. Problema este mai curând a unui puzzle pe care cititorul trebuie să-l rezolve singur, dar din care lipseşte un număr important de piese. Cine este până la urmă naratorul? Cu ce se ocupă el? Cum a reuşit să emigreze? Cu ce se ocupa în Franţa? Sunt întrebări care nu necesită răspunsuri foarte ample, dar care frustrează cititorul. Senzaţia finală este aceea a unor poveşti pe care le auzi de la alţii şi le spui mai departe, dar din care reţii doar ineditul lor, dimensiunea impresionistă, uitând până la urmă toate acele lucruri care fac diferenţa dintre un banc şi o naraţiune. De exemplu, povestind despre Regu, una dintre iubitele lui, naratorul ne dezvăluie cum a descoperit el talentul fetei: „Vreau să spun că i-am descoperit talentul într-o situaţie extremă. Ştiam că e bună, dar nu credeam că e aşa de bună. Mai erau zece minute pînă la decernarea premiilor şi cea care trebuia să prezinte lipsea nemotivat.“ Nu numai că nu se înţelege clar despre ce talent este vorba, dar acea decernare de premii nedumereşte total. Despre ce decernare de premii este vorba? Nu ni se spune nimic nici înainte nici după. Să fie vorba de Oscaruri? Greu de spus. Nu ştim nici unde se ţine această decernare de premii, nici ce şi nici cui se decernează şi, ce-i mai important, ce căutau cei doi acolo şi în ce calitate. Genul acesta de omisiuni sunt mai mult decât obositoare, lăsând impresia fie că tu ca cititor nu ai citit atent, fie că naratorul nu dă doi bani pe receptor.

Pe de altă parte însă, sunt momente în care naratorul insistă în explicaţii inutile, dar la fel de obositoare: „Mai răscolesc în cutia cu fotografii, imaginară sau reală, nu m-am hotărât încă dacă să te anunţ că am în faţă o cutie cu fotografii sau să te las să crezi că în realitate cutia nu există decât în mintea mea.“ Ceea ce nu s-a hotărât autorul este legat mai curând de ceea ce face el. Pentru că dacă scrie, deci dacă face o naraţiune, atunci, fie ca vrem sau nu să credem, aceasta va fi o ficţiune, iar indeciziile trebuie sa rămână ale autorului, nu să devină ale naratorului. Problema ţine de convenţia naratorială adoptată, autorul neştiind prea bine care ar trebui să fie aceasta, indecizie firească până la urmă, dar care ar fi trebuit soluţionată încă de la primele pagini ale romanului.

Tot legată de convenţia narativă  este şi oscilaţia naratorului în a defini un potenţial cititor: „Te rog, renunţă, încă mai poţi, n-ai aflat nimic interesant, încă nu te-a prins cu nimic povestea. Nu ştii nimic despre mine, decât, poate, că sunt nebun. Ştiu, poate crezi că fac treaba asta intenţionat, ca, din contră, să nu renunţi şi să o citeşti până la capăt. Ce crezi că o să găseşti în paginile următoare? Cât de bun crezi că sunt ca să te fac să nu o laşi din mână? (...) Te felicit! Bravo, oricum să nu îţi pară rău, nu ai pierdut nimic bun în paginile următoare şi asta ti-o spun eu, cel care am scris-o şi am şi citit-o de câteva ori să văd dacă stă în picioare. Oricum, îţi mulţumesc că te-ai chinuit şi să ştii că te scuz pentru că ai spus ce ai spus şi pentru că ai gândit ce ai gîndit despre mine până ai ajuns aici. Spune-le şi prietenilor tăi să nu pună mâna pe carte.“ Şi toate acestea după doar 22 de pagini. Nu numai că procedeul e facil şi absolut inutil în această carte, dar el trădează pe de o parte nesiguranţa autorului, iar pe de altă parte o totală neîncredere în cititor. Ori una din principalele reguli ale unei naraţiuni este aceea de a nu subestima receptorul. Regulă pe care Dan Chişu o încalcă cu regularitate până la ridicol: „Şi pe deasupra ai argumentul emigrării, pentru că, dacă te întreabă cineva: «Bine, mă, păi dacă ai fost atât de tare la tine în ţară, de ce te-ai cărat?» unu, şi doi: «De ce eşti atât de pârlit aici?» «Păi, am plecat din motive politice, nu pentru că nu am vrut să mănânc salam cu soia», nu vrei să ştii ce-i aia, «şi aici am fost nevoit să o iau de la capăt.»“ Acum, din două una! Fie cititorul a trăit şi el în comunism, lucru foarte probabil, şi atunci ştie şi el ce e aia salam cu soia şi acel „nu vrei să ştii ce e aia” e inutil şi supărător, fie nu a trăit în comunism, lucru la fel de probabil, şi atunci fie nu mai zici nimic, fie explici ce e aia salam cu soia. Pentru cine este până la urmă această naraţiune? 

Nesiguranţa legată de potenţialul cititor este mereu prezentă şi mereu supărătoare. Naratorul nu numai că nu are încredere în cititor, dar îl face la tot pasul conştient de suspiciunea lui: „Ciudat, nu-mi mai amitesc cum m-au acostat ei, hai, nu te apuca să mai dai paginile înapoi, ca să vezi ce ţi-am „vândut“ când am povestit cum s-a întâmplat, că aia era pentru cursivitatea cărţii, mai mint şi eu, mai reinventez povestea, ce, crezi că în realitate lucrurile s-au petrecut aşa cum am scris eu?“ Nu cred că interesează pe cineva cum s-au întâmplat lucrurile în realitate atât timp cât nu este vorba despre o declaraţie dată la poliţie. Sau: „dar noi aici vorbim de gimnastică artistică, tăticu’, de performanţă, nu de ce-ţi trece ţie prin capul ăla plin de zegras îmbâcsit de sex, motiv pentru care te şi bănuiesc că ai cumpărat cartea asta, doar-doar vei afla ce am futut sau nu din ce am declarat sau mi s-a pus în cârcă.“ Frica naratorului poate fi întemeiată dar atunci poate ar fi trebuit să-şi ia nişte măsuri de siguranţă, începând de exemplu cu coperta şi chiar cu titlul cărţii. Dacă nu, să îşi asume naraţiunea şi orizontul de aşteptare pe care singur l-a creat.

Dincolo de problemele de construcţie şi de asumare a unui naraţiuni şi a convenţiilor pe care aceasta le presupune, cartea lui Dan Chişu rămâne o scriere uşoară, care nu solicită cititorul decât atunci când autorul nu prea ştie ce vrea nici de la el (cititorul) nici de la ea (cartea).

Dan Chişu, Singur sub duş, 224 de pagini, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, preţ 24.90 RON.