Premiul pentru debut 2004 oferit de editura Scrisul Românesc tinerilor poeţi Silviu Gongonea şi Petrişor Militaru s-a materializat într-un volum ischiopag, cu totul original prin neobişnuitul asocierii, al formei şi al conţinutului. Cele două volume siameze care compun cartea se înscriu lejer în peisajul multicolor al unei postmodernităţi de graniţă, cu o libertate autoîngăduită de resemnificare a perimetrelor receptării fiecăruia dintre cei doi autori, atât de diferiţi de altfel, în haosul unui curent general disolut şi de mult prea multe ori mimetic-aletor al poeziei contemporane.

Înjumătăţirea lui Silviu Gongonea nu poartă un titlu întâmplător, şi semnifică, asemeni primei părţi a volumului cu acelaşi titlu, iniţierea unei dedublări sau, mai bine zis, a unui clivaj adânc în chiar esenţa lucrurilor la început de mileniu III - ceea ce vor ceilalţi să fii şi ceea ce vrei să fii: „umilinţa începe când altcineva respiră cu plămânii mei/ vede cu ochii mei/ gândeşte cu gândurile mele/ aş putea spune/ că noaptea asta umblă ca un brici/ eu mă las sedus/“ (în lumina acestor hălci de carne). Incomoditatea factuală, senzaţia de substituţie, de acaparare sau de bâjbâire indică, de fapt, postura deloc fortuită a individului contemporan în chingile dogmelor şi ale normelor seculare, imagine laocoonică facil de descifrat. Indiferent de cheile care guvernează fundalul unui text sau al altuia, verbul reţine nuanţele unei descătuşări imanente, necesare. Sunt inventariate senzaţii plenare ale vieţii, setea de iubire, fuga, revolta, dezamăgirea – surpinse în clişee acute, cel mai adesea, apoi diluate calm în pastişe diverse (realitate desfigurată, elena: cântec de adormit roua, revolta şi fericirea). A doua parte a volumului, purtând titlul gobi, îngână o lirică explozivă, registrele imagistice sunt agonice de multe ori, iar alteori sardonice, parafrazând gustul amar al unui Pinocchio dezmembrat care nu se poate recompune (cântec de descompunere, un drum peste ape, vină, exodul spre margini): „nimeni nu poate rezista exodului spre margini/ păcatul de a supravieţui îşi răsfiră limbile/ în mierea rea/“ (exodul spre margini). Există şi o apoteoză a disperării, o incavaţie rituală a limitării, a neputinţei constituţionale, surprinsă în textele care compun cea de a treia parte a volumului, moduri de administrare a umbrei.

            Poezia lui Silviu Gongonea propune un exerciţiu antinomic al individului în bezna propriei deveniri, cu incertitudinile lui nesistematizate, cu un arsenal spectaculos de senzaţii extreme, fulminante şi contradictorii. Din prăpastia căscată între interiorul şi exteriorul individului răsar clişee imagistice de factură mitică, reluate în multe dintre texte: apa, noaptea, carnea, aripa, îngerii.

În poezia lui Petrişor Militaru însă, accentul cade pe singularitate: există o singură interioritate, o singură exterioritate, fără clişee imagistice sau noţionale. Fiecare text este un colaj diferit de cel anterior şi de cel următor, un canal special prin care interiorul gustă exteriorul şi invers. Simbolurile pregnante din arsenalul poeziei lui Petrişor Militaru depăşesc statutul de clişee imagistice, având rolul de personaje sau chei magice: Şar Peleorb, păianjenul, pânza, ochiul, copacul, sângele, treptele, fântâna, clopotul, oglinda, focul, fumul.

            Disesteziile noţional-conceptuale constituie spectaculosul volumului Oaspetele impar. Este vorba despre un joc complex, atât de complex încât, punând în talere diferite senzorialul şi dianoeticul, este imposibil să stabilizezi balanţa deoarece, în mod imperativ, cursivitatea oscilează permanent între planuri expresive şi perceptive metastabile, pulsiunilor heteromorfe ale interiorităţii aparent deschise răspunzându-le contrapulsiunile exterioare, întotdeauna surprinzătoare prin asocierile folosite: „Tu îmi arătai părul tău entuziasmat/ şi persefonic. Îţi cădea pe spate/ ca o funie înaltă de clopot păgân“ (Per amica silentia); „Pe rădăcinile coloanei vertebrale/ treceau stele căzătoare. Nufărul/ trimis te picura pe sexul mişcător./ Câteva dimineţi ramificate îţi/ crescuseră pe ombilic.“ (Spaţiul dintre nasturi). Versatilitatea lexicală susţine metamorfozele generoase ale ideilor într-o sumă de mozaicuri hipercompozite, având valenţe în principal sexuale, mitologice şi alchimice. Intervalele nonsensuale generează muzicalitatea magică a poemelor şi trădează, de fapt, intenţiile lexical-ablative, limbajul fiind împins dincolo de firesc, foarte probabil într-o încercare de verbalizare diasistemică a unui alt nivel perceptiv, metanoetic: „Păienjenişul naşte colţurile./ Fără ele nu ar avea de ce să se agaţe pânza.“ (Pereţi pentru cai verzi) ; „Bătea clopotul. Pe cer, Dumnezeu făcuse cearcăne.“ (Vechea Biserică) ; „Obiectele din cameră îţi împrumută conturul/ şi se strigă pe nume. În curând, o să umblu/ în afara mea. Pe lac se zbat oglinzi. Sexul tău/ deschidea o mandală. Un oaspete impar.“ (Poem de unică folosinţă). A nu se înţelege că, în esenţă, volumul îşi propune o arheologie a originilor fiinţei; este doar un exerciţiu elaborat de antroposofie magică (Kali Yuga), eclectic din punct de vedere structural şi a cărui desfăşurare nu comportă un parcurs iniţiatic obligatoriu. Titlurile nu sunt alese întâmplător însă, uneori având rol de prim-vers. Nu în ultimul rând, judecând după măsura şi numărul versurilor, se poate spune că textele sunt caracterizate de o predilectă imparitate.

Surprinzătoare prin lipsa de stabilitate, atât sub aspect conceptual cât şi sub aspectul formei, lirica lui Petrişor Militaru nu poate fi încadrată uşor în preferinţele compoziţionale şi publicistice contemporane, ceea ce reprezintă o marcă de distincţie importantă. Însă altfelitatea aceasta destul de radicală creează premizele unei singularităţi în peisajul publicistic românesc, singularitate care poate reclama un efort suplimentar de supravieţuire pe termen îndelungat.

Silviu Gongonea, Înjumătăţirea; Petrişor Militaru, Oaspetele impar, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005.