Salvarea speciei. Despre suprarealism si Gellu Naum (Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000) este titlul cartii Simonei Popescu, initial lucrare de diploma, alcatuita din doua parti: Despre suprarealism si Despre suprarealismul lui Gellu Naum. Dupa cum aflam din prefata, autoarea nu isi propune sa ofere cititorului o lucrare critica de sinteza asupra suprarealismului, ci „o alternativa de receptare, un mod de a intelege suprarealismul, luminand cateva din punctele vastei sale retele polisemantice“. Mai precis, Simona Popescu propune o noua perspectiva asupra acestei miscari de avangarda: daca mecanismul suprarealist a fost descompus si elementele lui componente au fost enumerate si analizate de atatea ori, atunci este cazul sa fie pusa in discutie modalitatea in care functioneaza acest mecanism si, mai ales, ce idei noi pune in circulatie.
Din acest punct de vedere se pot distinge: un suprarealism exterior sau de suprafata, o miscare zgomotoasa si spectaculoasa care aplica intr-un mod mimetic tehnicile tipic suprarealiste; si un suprarealism autentic, care este un modus vivendi si  care concepe poezia ca „libera gandire integrala“ (André Breton).

Senzatiile, perceptiile, senzualitatea, elanul vital, impulsurile inconstiente devin valori poetice. Suprarealismul autentic promoveaza atitudinea ofensiva in cultura, realitatea este contaminata de forta imaginarului si perceptia comuna este „dereglata“ prin dinamizarea inconstientului. Plictisul se transforma in „asteptare activa“, singura care poate intampina prospetimea surprizei sau a certitudinii fulgurante. Pentru a percepe direct suprarealismul, este necesara purificarea „trupului gandirii“, fiindca „prin minte trece eul meu-fulger“, dupa cum afirma Aragon. Fictiunea apare ca modalitate de autocunoastere. Imaginatia nu este ceva abstract, ci o forta care intervine in realitate si, prin urmare, imaginarul apare ca fiind „ceea ce tinde sa devina real“ (André Breton). Suprarealismul repopuleaza universul cu noi obiecte concrete, deoarece crearea lumii este un proces in continua desfasurare. Inspiratia nu este o vizita inexplicabila si neasteptata, ci o „halucinatie voluntara“, o facultate care se activeaza prin dinamizarea latentelor profunde din inconstient cu ajutorul tehnicilor suprarealiste (dicteul automat, asocierea libera de cuvinte, obiecte care au valoare poetica etc.). Suprarealismul, asa cum rezulta din demersul critic al autoarei, este straniu si crud, ludic si terifiant, candid si ironic, exasperant si histrionic, autentic si spectaculos.

La 21 de ani, dupa terminarea lucrarii de diploma, Simona Popescu il intalneste pe Gellu Naum, un „reprezentant“ autohton al unei „miscari istoricizate“, dupa cum il caracterizeaza un critic literar contemporan. Rezultatul intalnirilor, dezbaterilor si experientelor lor poetice favorizeaza descoperirea conceptiei pe care suprarealistul roman o are despre poezie, inteleasa ca mod de a fi.  In viziunea lui Gellu Naum, poezia este o „necesitate a speciei“ si descoperirea dimensiunii poetice a existentei („domeniul ireal al realului“) reprezinta singura ei sansa de salvare. Visul, nesituandu-se in afara a ceea ce numim realitate, este o continuare „in alt registru“ a experientelor poetice diurne, care trebuie si ele sa fie interpretate si decodificate.

Poezia este o forma a nemultumirii superioare fata de incercarea rationala de a eticheta si clasifica tot ceea ce ne inconjoara, iar poetul este cel care are datoria de „a arata omului ceea ce ochii lui de caine dresat il impiedica sa distinga“. Poetul nu este un invatator, un explicator sau pedagog care ofera solutii la dilemele interioare ale contemporanilor, ci el este chiar „intrebatorul“ (dupa cum isi autointituleaza Gellu Naum o antologie de texte) fiindca, de fapt, enigmele si misterele despre care vorbeste sunt o modalitate vie si participativa prin care isi propune sa ii ofere lectorului o experienta poetica traita, in contrast cu literatura care ii apare ca fiind o inventie artificiala, mecanica, fantezista, strict textuala.
Gellu Naum face „suprarealism pe cont propriu“. Prin poemele sale, pohetul transmite „stari“ care cuprind experientele sale de viata ce nu pot fi exprimate in formule poetice obisnuite, mai ales ca, uneori, chiar limbajul poetic pierde din incarcatura trairii initiale („am pierdut starea, au ramas doar cuvintele“), fiindca, dupa cum spune intr-un poem, „intelegerea formulata mi se pare pe jumatate pierduta“. Conform acestei viziuni, exista doua tipuri de poeti: „poetii cuvintelor“ (mestesugari si inventatori de fictiuni) si „poetii starilor“, aceia care sunt atenti la poezia lumii si o comunica si celorlalti: „Strig tare ca la facerea lumii. Nu cumva sa-ti inchipui ca inventez!“. Poetul este cel care depoetizeaza universul, ni se spune in Teribilul interzis (1945), este cel care inlatura conceptia si imaginile traditionale, locurile comune care limiteaza universul spiritual. Prin forta alchimica a cuvantului, la care face trimitere titlul volumului Athanor (1968), se elibereaza insasi energia creatoare, capacitatea creatorului de a-si transforma propriul limbaj poetic in altceva, pastrand, in acelasi timp, esenta sau amprenta sa personala: „O seninatati navigabile mari lespezi de liniste/ pe care cuvintele suna ca niste chei cazute/ el revarsa vorbe de aur/ in tavile verzi ale ierbii/ […] Trecuse anotimpul spaimei/ si in gura lui ca intr-un stup ospitalier/  zumzaiau toate albinele lumii“(Gura de aur).

Tehnicile poetice ale lui Naum au valoarea unor tehnici spirituale: o data insusite prin lectura poemelor, ele te transforma interior, conducand spre „punctul central de la care s-ar fi putut reda fiecaruia asimetria initiala“. Discursul liric al lui Gellu Naum este un tip misterios de confesiune voit fragmentara care surprinde legaturile, la fel de neobisnuite, dintre lucruri, stari si/sau intamplari. Poemele sunt o „perturbare necesara“, o modalitate de a dezvalui ca exista o aparenta claritate care blocheaza adevarata limpezime a gandirii. Universul liric al lui Gellu Naum este „o lume fara dimensiuni“, iar acolo unde „se inchideau stiintele incepea fericirea“. In cazul liricii naumiene, ca si in viziunea lui Borges, lectura apare ca o forma de fericire.