Privit dinafara, cat se poate de obiectiv adica, William Burroughs pare sinonim imaginatiei patologice, dand foarte bine pe raftul de stupefiante & derivate. Una dintre emblemele generatiei beat, in mod categoric o varianta triviala a miscarilor sociale disonante din a doua jumatate a secolului al XX-lea, autorul american si-a construit un drum aparte in literatura incepand cu primul sau roman (Junkie), continuand apoi cu mult-barfitul Naked Lunch, trilogia cut-up si succesoarele lui The Wild Boys, mai accesibile publicului larg. O scurta fisa caracterial-auctoriala ar arata cam asa: lipsa oricarei discipline stilistice, compozitie permanent mutagena croita pe fasii, pastise, afectul cultic al satirei, experimental la modul psihedelic, obsesia depravata pentru abject, violenta si teroare, limbajul grafic-visceral, detaliul de cele mai multe ori maniacal-necropsic – toate acestea servind drept bomboane pe coliva realismului si a romanului burghez. Sub aspect critic, Burroughs a ramas un demistificator evitat.

Intr-o bibliografie voluminoasa a anihilarii sinelui, a provocarii mortii, a ruperii de norme in scenarii cu arme, droguri, experiente sexuale bizare, crime, Burroughs a inscris si ultima sa trilogie: Cities of the Red Night (Orasele noptii purpurii), o pendulare amorfa intre realitati alternative, noi forme de exercitare a autoritatii, mutatii virale, orgii de toate felurile, urmata de The Place of Dead Roads (Ghemul fundaturilor), un à-propos trivial la blocajul epistemologic al secolului al XX-lea mascat de virulenta deconstructiva la adresa modelului societal vestic cu toate interfetele lui utopice de asa-zisa normalitate. A treia carte a trilogiei, The Western Lands (Taramurile Vestice), poate fi usor luata ca o ciudatenie – atat de Burroughs si atat de ne-Burroughs este incat a reusit sa lase cascate multe guri. In mod cert cea mai interesanta din toata bibliografia autorului, macar prin cheia egipteana a referintelor, Taramurile Vestice, locul unde gasesti „darul care inlatura toate celelalte daruri: Nemurirea“, e o viziune postmoderna si cat se poate de personala a Cartii Mortilor, partial confesiune, partial hrisov ezoteric despre mortalitate si imortalitate... intre altele, multe altele cum ar fi: moarte si morti, muzica pe masura incoerentei mortuare, duhori mai mult sau mai putin uzuale, (barul) Parade, soiuri diverse de resturi fie ele umane sau antropice, oameni de (pseudo)stiinta, serpi, veninuri, scule gaboneze diforme si muscaturi de miriapod. Pentru a nu plictisi, exista desigur si variate simeze contracturale cu matzectomii, vampiri, mumii, hibrizi, caini mitici si halitozauri, poponauti, figuri ale pantheonului egiptean si maias, dogme ancestrale si valentele sufletului in Egiptul antic. Si totusi nu este vorba despre un tablou eclectic, poate doar excentric – insa, realist vorbind, excentric si toxicoman nu prea dau bine impreuna.

Imaginea de baza a Taramurilor Vestice este un purgatoriu dantesc aproape, un culoar intre doua morti posibile, o bantuire personala a autorului intre un prezent factual, fizic-spatial si unul strict atemporal (in ciuda conotatiilor din titlu), sub numele de scriitor William Seward Hall. Joe Mortul, Horus Nefertiti, Kim Carsons, Hassan i Sabah sunt nuantele speciale ale aventurii in lumea dogmelor, a cutumelor pe care Burroughs nu conteneste sa le calce in picioare oferind si argumentarile de rigoare: „[...] Omul este intr-adevar produsul final. Nu pentru ca Homo sapiens  este apogeul perfectiunii in fata caruia Dumnezeu insusi suspina de uimire - „Nu-l pot face mai bine!“ –, ci pentru ca Omul este un experiment nereusit, prins intr-o fundatura biologica, indreptandu-se inexorabil spre extinctie.“ Sfarsitul creatiei per se, blocajul definitiv al evolutiei. Carnalitatea excesiva e un impuls recurent pentru scarba fizica fata de uman, scarba reflectata intr-un fantastic bestiar al mortii alterand ecuatia lumii lui Homo, o lume a adictiilor vitale: „Daca poate deveni Moarte, nu poate muri.“

Stralucit descendent swiftian, daca ar fi sa ne luam dupa Jack Kerouc, Burroughs isi nuanteaza pana si coltii satirici in Taramurile Vestice, razbate un fond amar pregnant si, destul de atipic, o paloare trista a tonului narativ. Da, aceasta e si cea mai narativa carte a lui, folosind cadre cinematografice intr-un continuu du-te-vino, pe alocuri inserand si cut-up-uri de respiro. Per total, stilul e cel consacrat, fragmentar si hibrid, insa secventialitatea cadrelor e bine regizata, lasand deseori senzatia unui film de aventura, reluand apoi, in alt timp si spatiu scenele cu flashback-uri necesare continuitatii – in genul flashback-urilor folosite in seriale, reminders din epidosul anterior. Limbajul, cameleonic si el, merge de la formal la trivial in acelasi paragraf, uneori in aceeasi fraza, cu o nonsalanta izbitoare. De multe ori poti anticipa – e clar insa ca iti este permis sa o faci. Alteori deraiezi pur si simplu – asa e scenariul.

Se naste si o intrebare fireasca: ajunge, pana la urma, William Seward Hall la Nemurire? Ajunge sigur „la capatul cuvintelor, a ceea ce se poate face din cuvinte“, ni se spune. Exista aici, mai clar ca oriunde, o umbra miscatoare de autoemotie, o intersectie cu un iz testamentar al scriiturii lui Burroughs in incercarea lui de a merge prin cuvinte undeva dincolo. Altfel spus, a reusit? Raspunsul va apartine.

William Burroughs, Taramurile Vestice, trad. din lb. engleza si pref. de Adriana Buz, 350 p., colectie: Fictiune fara frontiere, Editura Paralela 45, 2005.