Scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, în-Nobel-ată anul trecut pentru Pianista, îşi loveşte cititorul în plină figură cu Amantele.
Romanul nu este deloc comod, ci, din contră, tulburător, negativ, din el transpare o impresionantă forţă a răului, care colcăie în fiecare pagină, strecurându-se sinuos şi marcând puternic destinele Paulei şi Brigittei. Cele două trăiesc într-un sătuc idilic din Alpi (cât sarcasm!) şi sunt femei simple, needucate, muncitoare într-o fabrică de lenjerie de damă.

Odiosul Heinz e portretizat în tuşe grosolane ca aparţinând celei mai joase speţe – excesiv de carnal, mediocru, necizelat, violent. Totuşi, Brigitte - tipul de dependentă oarbă, posesivă şi acaparatoare, care, după cum ne pune în vedere autoarea, nu se slujeşte prea bine de creier, însă are de oferit un corp şi, mai ales, un vagin - vede în el bărbatul perfect, unicul în măsură s-o împlinească. Incapabilă să realizeze că „dragostea trece, dar viaţa durează“, ea îl venerează aproape patologic: „în afară de Heinz nu există nimic“, supraapreciindu-l la cote ameţitoare, în timp ce se devalorizează pe sine: „Heinz e ceva, Brigitte nu e nimic ce alţii nu ar putea fi exact la fel fără osteneală“.
Paula, în schimb, e o voluntară, concentrată mai degrabă pe sine, nerăbdătoare să-şi depăşească condiţia. Alcoolicul şi abrutizatul Erich, un macho instinctual şi stupid, este alegerea ei pentru a-i sta alaturi şi a-i oferi fericirea la care visează. Ironia muşcătoare a lui Jelinek e firul roşu al romanului, instrument greu de pedeapsă al celor două ignorante: „important este numai că, în sfârşit, dragostea a venit şi că n-a venit la ea şi la un lemnar urât, uzat de muncă, beţivan, vlăguit, grosolan, ordinar, ci la ea şi la un lemnar frumos, uzat de muncă, beţivan, robust, grosolan, ordinar. Asta face ca totul să fie ceva deosebit.“
Disperarea egoistă şi frenetică a căutării fericirii se manifestă identic la cele două femei pe parcursul firului narativ, însă principala deosebire dintre ele este că Brigitte „vrea doar să posede, şi cât se poate de mult“, pe când Paula „vrea să aibă şi să iubească şi să arate lumii că ai ce ai şi că iubeşti ce ai“. Drept urmare, ea este cea care va face cea mai surprinzătoare (sau nu) alegere pentru a atinge ceea ce îi place ei să numească „fericire“: devine prostituată, în timp ce Brigitte ajunge „femeie de afaceri“ (deşi e prea mult spus, evident) alături de soţul său.
Forma în care scriitoarea alege să-şi toarne povestea este una care să sprijine conţinutul, adăugând un plus de disconfort receptorului: fără majuscule, presărată cu prescurtări inutile, împănată din plin cu autoreferenţialitate, în fraze scurte care taie în carne vie, secţionând razant orice tentativă de speranţă sau optimism.
Agresiva şi rigida Elfriede Jelinek, pesimistă şi depresivă cronic, a îmbibat „Amantele“ de esenţa cea mai amară a depresiei. Iar rezultatul este o poveste înnegurată, în care cel mai întunecat lucru este chiar dragostea.

Elfriede Jelinek – Amantele, Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, 2006, 216 p.