Studiul Martei Petreu, intitulat Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“ (Editura Institutului Cultural Român, 2005), este unul tematic dedicat relaţiei dintre gândirea cioraniană şi politica extremistă, încadrat într-o perspectivă cronologică şi dublat de o analiză comparativistă foarte bine documentată. Lucrarea este împărţită, dat fiind viziunea cronologică, în douăsprezece capitole.

În primul capitol este surprinsă trecerea lui Emil Cioran de la reflecţia generală asupra filosofiei culturii (influenţat de lecturile din Oswald Spengler, Max Stirner şi Ernst Troelsch) la reflecţii asupra situaţiei cultural-istorice româneşti, deşi iniţial politicul este refuzat pe motiv că este „inconsistent şi impur“. El îi critică pe colegii săi din Generaţia ’27, care pornind de la religie şi filosofie se îndreptau spre politică, mai precis spre Garda de Fier sau spre extrema stângă. În această perioadă (1930-1933), în viziunea lui Cioran, politica se opune culturii. Însă, în noiembrie 1933, prin obţinerea bursei Humboldt, el ajunge la Berlin şi, aşa cum descrie în articolele publicate în Vremea, devine entuziasmat de ordinea politică hitleristă, care îl cucereşte prin cultul iraţionalului şi prin exaltarea vitalităţii. Într-un articol din 1934, deja Cioran dovedeşte un elitism exagerat, considerând că viaţa unui om obişnuit nu valorează nimic pe lângă cea a marilor revoluţionari din filosofie, ştiinţă sau politică. Cioran afirmă că numai un regim totalitar („dictatura făcută cu asentimentul popular“) şi o educaţie spartană ar putea să facă din România o ţară cu identitate proprie. În vara lui 1935, bursa lui Cioran se termină, dar articolele antidemocratice continuă. Toate acestea sunt explicabile dacă luăm în considerare temperamentul impulsiv tipic cioranian şi complexul intelectualului român care aparţine unei ţări mici, cu o istorie şi o cultură prea puţin semnificative din punct de vedere european sau universal.

Următorul capitol prezintă relaţia lui Emil Cioran cu Mişcarea Legionară. Ca şi alte ideologii româneşti de partid ale epocii, legionarismul era naţionalist, ortodox, antieuropean, antidemocrat şi xenofob. Cioran era în primul rând „unicat“ în viziunea lui despre sine. Apoi, era pro-european, anti-tradiţionalist, pro-industrial. Deşi era un rebel şi avea rezerve faţă de orice fel de constrângere, credea că masele (care se opun conceptului de „unicat“) vor să fie conduse, iar oamenii nu au nevoie de libertate, ci de supunere şi de ascultare. Modelele autoritare care îl inspirau erau cele ale lui Hitler sau Mussolini. Iar în ceea ce priveşte minorităţile naţionale, Emil Cioran este obiectiv şi rezervat, spre deosebire de C. Zelea-Codreanu, V. Marin sau M. Eliade, care considerau că statul român „de import“ şi clasa politică românească sunt corupte şi nu urmăresc decât interesele iudeo-masoneriei.

Al patrulea capitol al cărţii este un studiu comparativ între filosofia lui Spengler şi cea a lui Cioran, incluzând atât inflenţele lui Spengler din a treia carte a lui Cioran (Schimbarea la faţă a României), dar şi componentele comune din cele două concepţii filosofice: stilul unic, specific al unei culturi, adevărurile unei culturi sunt valabile numai în cadrul culturii respective, cultura ca şi creatoare de mituri, ieşirea din cultură prin civilizaţie şi intrarea în postistorie etc. Capitolul cinci este ca o aplicaţie la noţiunile teoretice pe care le introduce filosofia lui Spengler din care se desprinde „critica fizionomică a României“. Dintre semnele de întrebare pe care le pune Cioran mai multe sunt sumbre şi „cam“ adevărate: timp de o mie de ani România este „geografie“ fără a fi istorie - felul în care am fost şi suntem determină locul pe care noi îl ocupăm în istorie. Cultura română este „mică“ fiindcă românii au lăsat istoria „să treacă peste ei“. Apoi alte trăsături familiare: pasivitatea în faţa morţii şi a destinului, lipsa de responsabilitate morală, incapacitatea de a ne sacrifica pentru un ideal sau o valoarea care să fie dusă până la capăt. Soluţiile date de Cioran sunt prilej pentru un tur comparatistic (în capitolul al şaselea) cu ideile sincroniste şi antitradiţionaliste ale lui Eugen Lovinescu: saltul istoric calitativ prin care naţiunile mici se adaptează noilor condiţii istorice fără a reface pas cu pas traiectul revoluţionar al marilor naţiuni, atitudinea progresistă, o ţară dinamică, citadină şi industrială, în care problemele sociale şi culturale sunt soluţionate deopotrivă.

Cartea Martei Petreu cuprinde, de asemenea, o viziunea critică asupra ideilor lui Cioran despre atitudinea românilor faţă de „străini“ precum evreii sau ungurii. Despre evrei Cioran a publicat două texte, la douăzeci de ani unul de celălalt. În concepţia sa, ungurii sunt „lipsiţi de spirit politic“ ca şi românii şi se mulţumesc numai cu „a fi cinstiţi şi a ne urî“. În schimb, „după război n-au reuşit să ne încalce decât evreii“ afirmă Cioran.
Capitolul numit expresiv „...gândul unei alte Românii... “ este cel care subliniază soluţiile vizionare ale lui Emil Cioran: faptul că nu putem combate comunismul prin naţionalism şi că o revoluţie reală modifică structura socială a unei naţiuni.

Structurarea semnificativă, claritatea şi exemplificarea detaliată sunt cele trei calităţi ale acestei lucrări de istorie a ideilor. Fără a mai pune la socoteală necesitatea unei astfel de cărţi, care este o dovadă de maturitate a unei culturi care doreşte să devină europeană.