Cu un titlu şocant, volumul Jucăria mortului de Constantin Acosmei (Editura Vasiliana ’98, Iasi, 2002) reuşeşte să propună o viziune personală asupra morţii, un amestec de joc şi seriozitate ce poate fi redusă la versurile: m-am aplecat şi/ mi-am smuls covorul/ de sub picioare. Sentimentul cu care rămâi la sfârşitul lecturii este acela că jucăria mortului, sau a morţii în general, este de fapt viaţa. Dincolo de desacralizarea şi banalizarea acesteia, Acosmei reuşeşte să aducă sentimentul morţii chiar în mijlocul vieţii, să o îmbibe pe aceasta din urmă cu o stare de permanentă inutilitate şi degradare. Raportul dintre viaţă şi moarte este răsturnat, viaţa fiind până la urmă „mai moartă decât moartea“. Ceea ce surprinde plăcut la Acosmei este tocmai forma pe care o ia aşteptarea şi anticiparea morţii. Lipsită de dramatism şi cuvinte mari, aceasta primeşte chiar accente comice: „viaţa omului atârna de un fir de păr“/ imi aduc aminte aproape în fiecare seară/ scoţând cu degetele un păr lung/ şi negru din farfuria cu mâncare. Moartea devine o tentaţie din care însă poetul nu se încumetă să guste decât în porţii mici: atingerea cu limba a bateriei încărcate pe calorifer, senzaţia oferită de un picior amorţit, gargara, sângerarea unei măsele: în fiecare noapte înainte de a/ stinge lumina intru în bucătărie/ cu gândul să dau drumul la gaz/ până la urmă dau drumul la apă. Aşteptarea morţii ia forma aşteptării orei fixe la radio, iar sinuciderea îşi pierde carcaterul activ, devenind un gest reflex: noaptea când mă / trezesc tuşind mă întorc pe o parte. Viaţa este prea lungă şi deci o piedică clară în faţa morţii: o viaţă lungă mă pândeşte/ - un intestin încâlcit pe care trupul/ meu întreg nu poate să-l înfunde. În acest context, becul aprins - motiv recurent în poezia lui Acosmei - funcţionează ca o formă de luciditate artificială, de conştiinţă mereu trează ce dublează şi intensifică aşteptarea.
Spiritualitatea şi marile sensuri ale existenţei sunt refuzate cu hotărâre: răstignirea devine un joc în care crucea este un desen cu creta pe un zid şi îşi pierde valoare sacră, moartea refuzând să împlinească sensul final: El respira încet, era viu – şi atunci l-au coborât de pe cruce, i-au scuturat hainele de moloz, l-au ajutat să îmbrace paltonul. Chiar şi dragostea este redusă la sensurile proprii ale discursului specific, alimentat artificial cu cofeină: (în fiecare noapte beau/ un pahar de ceai negru/ mă aşez pe pat/ cu faţa în jos/ îmi ascult zvâcnirile inimii/ şi îmi închipui că/ sunt îndrăgostit). Există o formă de degradare în poezia lui Acosmei care afectează atât trupul mort cât şi pe cel viu: morţii au coşuri, străzile sunt populate cu oameni bolnavi care trăiesc la fiecare pas o formă „vie“ a morţii: picioare în ghips, măsele stricate, nasuri sângerând, oameni vomitând. Mătreaţa devine şi ea un simbol al morţii „vii“, accesibilă tuturor şi oricând, prezentă chiar şi într-o relaţie de dragoste: atunci ai întins mâna şi ai început / să îmi încâlceşti părul – apoi / totul în jur s-a acoperit de mătreaţă.

Ultima parte a volumului propune, sub titlul de Relatări, o serie de poezii în proză care mută accentul de pe aşteptarea morţii pe desfăşurarea vieţii. Deşi urmată pe etape: copilărie, maturitate, bătrâneţe, existenţa este marcată de absurd şi instinctualitate la toate nivelurile, aceleaşi gesturi de cruzime fiind reluate într-o formă sau alta, la toate vârstele. Fără a egala ca realizare poeziile din primele cicluri Male dicat, Sic cogito şi Texte poetice, acestea reuşesc însă să completeze un tablou în care barierele dintre viaţă şi moarte se estompează şi în care relaţia de atracţie şi de migrare funcţionează în ambele direcţii:  acum este aproape întuneric/ şi abia îmi mai pot desluşi/ lungul nasului într-o oglinjoară/ pe care mi-au aşezat-o pe buze.