Polonia anilor ’50: “In acest stat se afla porumbare ce poarta numele de raioane, si langa ele urmatoarele, mii de cutii cu gaurele, inghesuite unele langa altele, in care bat din aripi oameni nefericiti.” Protest implicit la adresa inregimentarii aberante la care a recurs regimul comunist, cartea scriitorului polonez contemporan reuseste, cu succes, sa fie mult mai mult decat o cronica a unor vremi datate.

Este, mai degraba, un labirint aglomerat de chipuri, intamplari, amintiri, la sfarsitul caruia sclipeste  “cea mai mare Taina a Omenirii”. Daca a fost Cuvantul (“Dar care Cuvant? Cum suna?”), daca a fost muzica (“Messa in sol minor a lui Johann Sebastian Bach inganata din inima”) sau “dara de lumina” in care dormeau uniti inca “Eterna Femeie si Eternul Barbat”, ei bine, Jakub Fledermaus – Theseu debusolat, “barbat imbatranit si zdreanta nefericita” – nu are de unde sa stie. Si ca sa afle, porneste inapoi in trecut, prin aglomeratia de povestiri prafuite, care se incalcesc pe coridoarele memoriei.

Mai intai, Mama, prezenta cruda, terifianta, invadatoare, traumatizanta: “mi-a otravit vremea soarelui, vremea scoicilor si bucatelelor de chihlimbar gasite pe plaja, vremea iscodirilor prin padure, de care s-au bucurat altii, vremea dezbracatului prin tufisuri in fata fetelor, uitatul in despicatura mirositoare dintre fesele colegilor, vremea sanatoasei onanii – preliminarii ale primului act in toaleta scolii. Pe acestea nu le-am avut, in schimb imi amintesc incaierarea, cand a intrat in baie, ca de obicei, energica, sa-l frece cu buretele – pe un barbat! – sa-i unga cu crema zona din jurul anusului.”

Tata, tot mai rece si mai indepartat: “mama incet-incet m-a eliberat de sub puterea tatei, aducandu-ma in schimb sub tiranica stapanire a Capriciului Matern.”

Bunica: “Greu de imaginat o persoana cu un suflet mai meschin decat Gertruda von E., bunica mea. ”

Apoi amestecat : Albert (”unde esti? Albert! in moarte! Viermi albiciosi ti-au strapuns narile si ochii, sicriul s-a surpat peste tine”, “coapsele tale s-au umflat, apoi au inverzit, firele de par de sub pantece lipite intre ele de colb, ti-au cazut unghiile, degetelele de nou-nascut, rozalii, apoi negre, la sfarsit osul gol.”), Lilek, un “Albert inviat”, Polonia anilor ’50, imens cimitir al Istoriei, America (“- Stiloul acesta copiii mei, vine din strainatate. Aici nu exista asemenea stilouri. Si niciodata n-au sa existe, va spun eu – puse palma pe piept. – Si ciocolata e din strainatate. Toate sunt din strainatate, copii.”), orasele ca niste porumbare, “mii de cutii cu gaurele inghesuite unele langa altele, in care bat din aripi oameni nefericiti”, comunismul, baroana Zdort care “a fugit de revolutie cu briliantele ascunse in sutien”, copilaria, Babska, “sotia farmacistului, care facea negot cu morfina”, Grybko, “vaduva nemangaiata in jalea-i dupa un colonel din Garda Alba”, Laskowski, “dansatorul nebun”, si fetita lui schioapa, “care pe masura ce era mai bolnava, facea figuri din lut din ce in ce mai fanstastice”, intelectualii, “putin izolati, putin ingamfati”, doamna Janiszewska, “Fata ei ridata era afumata de tutun si numai buzele subtiri, vopsite intr-un carmin puternic, se aflau intr-o continua miscare, dand drumul la panglici de cuvinte impodobite cu intonatie artificiala”, doamna Gizella, “cocheta si proaspata, cu ochii bulbucati de la tiroida, mereu intr-un norisor de parfum”, familia Minerwin, “toti din familia cu pricina erau politicosi, linistiti, si daca nu ar fi fost acest detaliu, ca profesorul isi batea sotia, ar fi fost modelul iubirii pana la dezgust”, “aristocratia putreda” care a murit o data cu obiectele fabuloase care ii populau incaperile, apoi profesorii, doamna de matematica (“Am o mare nedumerire” – canta, “nu ma pot dumiri ce-i cu barbatii!”), doamna de geografie (“- In Uniunea Sovietica se afla toate superlativele geografice – spuse cu tristete doamna de geografie – ba cel mai lung fluviu, ba cei mai inalti masivi muntosi, ba cel mai adanc lac.”), surorile Rakowski (“amandoua evlavioase, inalte, cu ochelari”), Meduza (“destul de anormala, preda biologie”, “avea o geanta ca un cos de gunoi, rame, larve, betisoare, micul-dejun, intorcea poseta cu fundul in sus si varsa tot din ea”).

Femeia: Cecha (“Se imbujorase, parca mai draguta, desi nu sunt in stare sa apreciez frumusetea femeilor: cu parul ciufulit, acum fara fumul care-i pufnea mai inainte din nari, facand-o sa semene cu un crocodil costeliv.”), domnisoara Gwizdek (“Incerca sa seduca, dar in zambetul ei se casca o caverna neagra – ca la Orbii lui Brueghel – acusi zboara muste afara de acolo. Incerca sa scoata gemete amoroase, in loc de asta icnea, suiera, doua securi ascutite infipte in mine – scoate coltii si zgarie, zgarie ca nutria.”).

Prietenii: Maks (“- Tine-ma in brate, strange-ma, vreau sa fiu femeie. Uite-asa, macar o data in viata spun adevarul. Intotdeauna am vrut…”), Luter (“comic suprarealist si mandarin”).

Si printre toti acestia, Jakub, singur, inotand in susul fluxului memoriei, prin galeriile pictate cu chipuri de femei si barbati-femei, inapoi catre centru, unde asteapta chipul Tatalui, in gura caruia Jakub, cuvant ratacitor, se reintoarce.

*Grzegorz Musial, In porumbar, Traducere din limba polona de Carmen Nicolaescu, Prefata de Simona Popescu, Ed. Paralela 45, Colectia Proxima, Bucuresti, 2004