Pentru mine, toata cartea asta, de la titlul ei, pana la picatura de sange de pe ultima pagina, ramane un pretext. E o carte despre putere, despre cum un om asezat pe un piedestal poate, chiar fara voia lui, sa impuna un regim bazat pe teroare, intr-o totala nepasare fata de om si viata lui. Kadare stie, precum am invatat si eu, ca omul nu numai ca se adapteaza oricarei oprimari, dar ii si duce lipsa atunci cand se sfarseste, ca mult mai greu iti accepti si iti controlezi libertatea decat, c-o vreme inainte, iti asumasesi sclavia. Sunt numerosi morti trecuti ca pe raboj in cartea asta, cei mai multi inregistrati formal si rece. Atat de multi, incat au depasit limita tragediei, ajungand doar statistica.

Nu stiu de ce "a murit” piramida lui Keops. Pentru mine ramane vie ca-n prima zi in care au disparut scripetii si ea s-a lafait in soarele Nilului in toata maretia sa. Sau poate moarta era inca de atunci, din clipa in care nu a mai strivit pe nimeni. As vrea sa pot crede ca nu reprezinta simbolul nemuririi faraonului, ci poarta nemurirea tuturor celor pe care i-a ucis. Voi fi totusi sincera cu tine. Sa nu uiti niciodata ca Piramida ne spune ca-n fiecare dintre noi exista un potential sclav. Candva, cel mai slab va prinde aripa Fortunei si ne va ingenunchea intru apoteoza despotismului. Si-atunci vom construi cu totii o Piramida, ru?inoasa declaratie a eventualei noastre robii.

Asta am vrut sa-ti spun, asta am inteles din aceasta carte. Piramida e-n noi toti si asteapta clipa in care va iesi la iveala.