Primul volum lansat de craioveanul Petrişor Militaru (Oaspetele impar, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005) îşi va surprinde cititorii, dacă nu a făcut-o deja, prin rafinamentul şi proteismul unui discurs despre ceea ce s-ar putea numi, cu un termen consacrat, infrarealitatea. De un leat cu „generaţia douămiistă“, Petrişor Militaru face totuşi o figură de poet atipic în peisajul literar actual, fiindcă migrează spre un tip de poezie mai puţin „la îndemână“ şi îi cultivă, dintre predecesorii săi celebri, pe onirici şi pe Gellu Naum, fără a fi străin nici de scriitura joculară, din care obţine nesperate foloase.

Petrişor Militaru compune o poezie alchimică, mizând pe efectul de învrăjire a poeticului prin spulberarea coerenţei sintactice şi semantice a textului, ca în incipitul la Despre obiectele din pod: fluturii panda se nasc la sfârşitul lui august / scrisul crestează forma aripilor fluturii / panda se înmulţesc în fiecare toamnă cu trei // când se împerechează ei dorm împreună / în dreptul aceluiaşi cuvânt aripile / lor sunt cât o palmă deschisă de om [...] dar mai ales fluturii panda / se hrănesc cu vin din biserici. Acest exerciţiu de echilibristică semiotică este dublat, în programul poetic al lui Militaru, de jonglările ameţitoare cu o suită de simboluri (extrase din mai multe culturi şi mitologii) care trimit, toate, spre arhetipuri. În ciuda amplelor deschideri spre „gestul“ primordial, discursul rămâne tot unul al eului (detaliul biografic, dacă există în poezia lui Petrişor Militaru, este perfect camuflat) şi se obiectivează numai aparent prin „persoana“ lui Şar Peleorb (care, corect citit, devine şarpele orb, un simbol falic numai la nivelul cel mai de jos al interpretării).

Metaforele de adâncime ale macrotextului intitulat Oaspetele impar generează un univers (in)coerent, guvernat de reguli ale imposibilului, care poate fi proiecţia unei lumi onirice sau, pur şi simplu, un puzzle cu piese foarte mărunte, imprimate, precum cărţile de tarot, cu figuri – forţe. Originalitatea poeticii exersate în acest volum nu emană, însă, din valoarea de cod pe care o are poezia, ci stă în „artificiul“ de re–generare a discursului: imaginile îşi contrazic, metodic, sensul şi legăturile logice dintre ele, tulburând aşteptările cititorului şi deturnând, de fiecare dată, sensul receptării. Discursul poetic se deconstruieşte luându-se pe sine ca pretext, aşa cum se întîmplă, de pildă, în Bucăţi fragede de moarte: Mă împrietenisem cu crescătorii de lupe. Printre / buzele rochiei tale trec taximetrişti. Atunci petrec în / centrul nevătămat al pietrelor care se vor arunca în ape. Mielul dorinţelor pe toarta nordului corporal. Cînd ne întâlnim unii cu alţii nu mai ştim care sunt unii şi care sunt alţii. / La intersecţie se arată animalul de deasupra / genunchiului tău sprijinit de birou. [...] Trepte drepte. / Din trupul tău culeg căpşuni şi mă cred la cina cea de / taină. Aerul nu era nici el condiţionat de ceva mai adînc. / De cînd porţi tocuri la ochelari?. Efectul imediat al acestei poezii în serpentine este acela că lectorul se vede silit să parcurgă poemul operând, cu fiecare pas, o suită de cotituri spre dibuirea sensului. Una dintre ambiţiile macrotextului poate să fi fost şi aceea de a-şi „naşte“ cititorul sub constelaţia şarpelui, numită, nu întâmplător, „calea rătăciţilor“. Un astfel de cititor „orb“, care „bâjbâie“ adâncimile textului poate realiza, fără-ndoială, o lectură bine aplicată „la obiect“, dacă e înarmat cu un dram de răbdare şi spirit ludic. Aşa cum observă şi Ivan Stankov, semnatarul prefeţei, volumul Oaspetele impar se caracterizează prin polimorfismul nivelelor (şi căilor) de receptare: „Într-o altă realitate această carte putea fi un roman de dragoste. [...] Dar în lumea noastră neîntregită ea e doar un oaspete impar, care povesteşte cititorului visurile sale zdrobite, aventurile sale spirituale segmentate ca nişte cadre smulse fără ordine din pelicula vieţii sale“.  Din păcate, posibilitatea unor lecturi paralele, la nivele mai mult sau mai puţin înalte ale textului nu creşte popularitatea unei poezii de o atare factură care rămâne, în bună parte din pricina abilităţii solicitate receptorului, una elitistă, „pretenţioasă“.

Substanţa gnomică, de care se umplu poemele lui Petrişor Militaru, este turnată în  forme la modă, preferate fiind, de obicei, „basmul non-sense“ de anvergura unui poem în proză (şi în trepte grafice), care notează lapidar o suită de gesturi simbolice performate de un „eu“ şi haiku-urile, a căror piesă de rezistenţă este, probabil, poemul ultim, Feed-Back: „răsărit de vin/ noaptea îşi desfăcu iar/ picioarele fin“.

Cel puţin în volumul de faţă, Petrişor Militaru migrează spre o formulă ce nu prea are competitori în peisajul poeziei autohtone tinere, împănată (cu câteva notabile excepţii) de biografism şi extravaganţe lexicale. Simpaticul craiovean lansează o carte de versuri provocatoare, alunecoase, al căror sens se prinde la a doua lectură, pentru a fi contrazis de o a treia parcurgere a textelor. Rămâne de văzut în ce măsură o poezie şerpuitoare, care mizează pe rit(m)ul întrerupt (fără a-l suspenda, ci reorientându-l întotdeauna spre o altă cale semantică) se va dovedi şi una de succes.