Rareori am intalnit un scriitor care sa ma subjuge intr-atat si sa ma poarte in lumea lui cum o face Aglaja Veteranyi. Cu atat mai mult cu cat universul ei este unul al psihozelor, al fantasmelor infricosatoare, al ideilor delirante si imaginilor halucinatorii.

Aglaja Veteranyi scrie carti bolnave ce activeaza-n cititor un filon schizoid ascuns, cu rezultate incomensurabile.

“Raftul cu ultimele suflari” e o carte despre Romania. O Romanie a gusturilor si mirosurilor, a mortilor si tacerilor, o Romanie povara. E tara-n care nimeni nu te intreaba daca te simti bine, e tara inimilor lungi in care se-mbata mortii cu vin, e tara Poeziilor lui Eminescu, o tara mare cat o valiza.

E si o carte despre sinucidere. O sinucidere de zi cu zi, mereu altfel si mai intotdeauna aceeasi. Cu totii poate murim zilnic “de intuneric, de vara, de tristete sau de piele prea lunga”.

E o carte a carentelor: de iubire, de tara, de identitate, de copii. Nascuta in ciuda “andrelelor ucigase” ale mamei, Aglaja se va simti mereu o imigranta: din uterul ca un congelator al matusii in cel al mamei, din lumea ei valaha intr-o Elvetie moarta si aseptica. Va strange-ntr-insa un voluptos act al autodescompunerii, imprastiindu-si trupul ca pe faina orbilor: apendicele in Cehoslovacia, amigdalele la Madrid, sufletul in Romania straina.

E o carte sumbra in care drama unui om este descrisa sec si rece precum intr-un raport de necropsie. E cartea unei autoflagelari paradoxale, e cantul de lebada al unui suflet hartuit si sfasiat aflat intr-o grotesca agonie.

Raftul cu ultimele suflari , Aglaja Veteranyi, Polirom, p. 152, 2003