Contrariul unui adevăr profund

este un alt adevăr profund

Niels Bohr

La vârsta de treisprezece ani, cu un mic ochean şi un atlas ceresc, am încercat, crăcănat şi cu gura deschisă, să descifrez complicatele arabescuri cu care oamenii au cartografiat cerul. Decembrie era pe sfârşite, iar povestea solitudinii mele cucerea o stranie componentă nocturnă.

Şi tremuram asemenea lui Pascal dinaintea Singurătăţii. Şi mă aruncam asemenea lui Leopardi în Infinit. De o parte, stelele pe boltă. De cealaltă, divagaţiile mele străbătute de nesiguranţă. Ce altceva m-aş fi putut aştepta să văd dincolo de zodiacul vieţii? Oglinzi ce mi-ar fi reflectat şi mi-ar fi redat chipul caracterului meu tranzitoriu. Restul unei stele contemplându-şi propria origine. Visând reîntoarcerea.

Locurile mele de observaţie erau plaja de la Piratininga şi biserica San Francesco, de unde tata Dante evalua, cu marele său telescop, stelele constelaţiei Săgetătorului.

Prima mea emoţie au constituit-o craterele Lunii. După Ariosto şi Jules Verne, iată-mă cosmonaut virtual între cosmonauţi literari.

Ori poate vrăjita nebuloasă a Orionului, de la a cărei incomparabilă frumuseţe nu e posibil să dezertezi fără a nu rămâne uimit de ea. Ori poate impactul aflării faptului că lumina actuală a Andromedei îşi are originea cu două milioane de ani în urmă. Ori, mai mult, deconcertanta descoperire că numărul galaxiilor variază de la 100 la 200 de miliarde!

Toate acestea mă zăpăceau.

Originea universului mă cufunda. Şi-mi era de ajuns doar ideea de origine spre a mă zăpăci. A gândi Universul…

M-am simţit străbătut de o puternică emoţie metafizică.

Sufletul, un compus de atomi netezi şi rotunzi. Moartea, neplauzibilă – fiind doar dezagregarea atomilor corpului şi ai sufletului, acum descompuşi şi ulterior recompuşi în  noi combinaţii. Corpul şi sufletul, materia şi lumea se agregau şi se dezagregau şi iar începeau să se agrege formând un torent ce părea fără sfârşit.

Cu toate astea Universul trebuie să se descompună. Cuvintele cu care Lucretiu defineşte acest moment emană un suflu de poezie tristă şi superioară

Analogii palide ar putea asocia Big Bang Crunch cu descompunerea operei De rerum natura. În acelaşi fel în care s-a alcătuit lumea noastră, se alcătuiră şi altele egale ori diferite de aceasta. S-au format spaţii goale, metacosmice, denumite ntermundia, sălaş al zeilor.

Analogii de ignoranţi, în nici un fel mai departe de Epicur, Democrit şi Lucretiu decât teoria cuantică a câmpurilor, unde intra în joc – dincolo de diferenţele de bază – cuprinderea antimateriei. Fiecărei părticele i-ar corespunde o antipărticelă, antipărticeaua părticeaua antipărticelei fiind propria părticele.

Să luăm un exemplu. Hidrogenul e compus dintr-un proton şi dintr-un electron, în timp ce antihidrogenul e compus dintr-un antiproton şi dintr-un positron. Richard Feynman explică asta prin diferenţa trasată de limba ceasului: materia urma direcţia orară şi antimateria urma direcţia antiorară.

Iar aici începeau aiurelile mele. Să mă întorc înapoi în timp. Să trec Aheronul. Să îmbrăţişez morţii. Să amân viitorul.

Cine n-a rămas uluit de teoria cuantică n-a înţeles asta!. Astfel a comentat Carlo Rubbia într-o conferinţă din 1993, la Praia Vermelha.

Eu voiam să cunosc omul ce demonstrase indirect reversul medaliei atomice.

Rubbia construise un accelerator proton-antiproton, iar rezultatele sale au fost încununate de succes. Urmând ideile lui Van der Meer, sarcina aproape imposibilă de a produce şi înmagazina antimaterie depindea de răcirea ipotetică a antiprotonilor. Ceva extrem de trudnic printr-o disciplină de fier şi o determinare ciclopică prin perfecţionarea acceleratorilor de particele. Rezultatul a fost acela ca, dintr-un miliard de interacţiuni, s-au obţinut doar cinci ce constituiau probe înşelătoare ale subparticelei W. Experienţele reconfirmau simetria forţelor fundamentale. În cazul special al lui Rubbia, forţa slabă şi electromagnetismul, aşa cum teoretizează Abdus Salam. Nobelul pentru fizică ar fi fost cucerit în 1982.

Acela a fost omul care a probat extraordinara idee potrivit căreia locuiam o parte dintr-un multivers. Rubbia a arătat o mare afabilitate şi discuta cu toată naturaleţea, într-o engleză impecabilă. O fiinţă viguroasă.

O problemă pe care n-o voi uita niciodată din acea întâlnire a fost cea a lui Luìs Calife, cu privire la complexitatea modelului-stăpân al fizicii cuantice, ce se asemuia mai mult cu un tratat de botanică. Rubbia nu s-a lăsat prea mult rugat şi a expus consideraţii favorabile în faţa complexităţii, contrariu gândirii greceşti, pentru care cauza cea mai simplă trebuie să prezideze înţelegerii non-simplului.

Era vorba de un efort spre a atinge arché. Rubbia a apărat complexitatea ca alfabet de bază al naturii, de la lectura căreia nu trebuie să ne dăm înapoi.

Însă mai mult de două milenii se aflau sub influenţa paradigmei simplităţii. N-ar fi fost uşor de modificat ideea deosebit de cristalină a unităţii spre a accepta într-un mod grăbit că complexitatea primea razele unei neaşteptate frumuseţi. Hiper-fizica nu depăşise metafizica.

În orice caz, Rubbia apăra complexitatea cu argumente puternice ce decurgeau din practicarea fizicii experimentale de către el.

I-am adresat o singură întrebare: i-am amintit cuvintele lui Dirac, Nobel pentru fizică, pentru care speculaţia cosmologică îşi avea sălaş în frumuseţea matematică. Şi că fizicienii teoreticieni acceptau necesitatea frumuseţii matematice ca un gest de credinţă. Dirac afirma că teoria relativităţii s-a bucurat de un imediat consens universal în virtutea frumuseţii matematice. Doream să ştiu dacă Carlo Rubbia era de ac ord cu această opinie. Asta şi fiindcă Dirac suferea de nostalgia simplului.

Răspunsul a sosit ca un fulger: frumuseţea era una din laturile Universului, iar matematica e forma prin care se traduce această frumuseţe. Rubbia insista asupra frumuseţii complexului şi se simţea mândru de a fi participat la construirea podului ce unea forţa slabă cu electromagnetismul şi care însemna o parte a frumuseţii virtuale a Teoriei Generale a Unificării.

Am început atunci să-mi amintesc de lecturile ce favorizau celebra călătorie la microscop, de la bază la energia înaltă, din prezent în trecut, de la celulă la quark.

Vedem înlăuntrul celulei – şi aici îmi iau libertatea de a-l parafraza pe T. Ferris – un amestec de sinuoşi ribosoni şi mitocondri ondulatori, lisosomi sferici şi centrioli stelaţi, ansambluri de aparate complexe garante ale funcţiunilor respiratoare, sanitară şi producătoare de energie. Chiar dacă această celulă ar avea doar câţiva ani (în cazul meu treizeci şi trei), structura sa se întoarce cu peste un miliard de ani în urmă, atunci când s-au format celulele eucariotice.

Mergând şi mai departe, începem să dezvăluim înăuntrul nucleului contururile singulare ale macromoleculelor DNA. Fiecare închizând, în strucutura sa cu dublă elică şi în podurile sale de hidrogen, o mare cantitate de informaţie genetică, acumulată în patru miliarde ani de evoluţie. Conservată într-un alfabet nucleotid de patru litere – făcut din zaharuri şi molecule de fosfat – ce determină singularitatea individului şi relaţia acestuia cu specia.

Continuând călătoria prin tunelul timpului, dăm peste moleculele de DNA, formate din atomi, ale căror straturi electronice apar împodobite într-o surprinzătoare varietate de forme. Unii dintre aceşti electroni abia au sosit, rupţi în modul acesta de atomii adiacenţi. Alţii s-au unit cu nucleii lor atomici, cu mai bine de cinci miliarde în urmă, în nebuloasa din care s-a format Pământul.

Dacă am spori de mai bine de o sută de mii de ori un atom de carbon, am avea nucleul în câmpul nostru vizual. Nucleii a fost reuniţi într-o sferă ce-a explodat mai înainte de apariţia Soarelui.

În sfârşit, examinând mai îndeaproape, putem să percepem quarkii ce formează fiecare proton şi fiecare neutron al nucleului. Quarkii s-au reunit atunci când Universul nu avea decât puţine secunde de viaţă. Astfel, strucuturile mai mici şi mai fundamentale se găsesc legate de nivele foarte înalte de energie, fiindcă a fost forjate în căldura foarte mare a clipei zero, a Marii Explozii.

Am părăsit întâlnirea strivit de sentimentul timpului. Tăceri supraomeneşti şi spaţii nesfârşite. Gândire fabricând imagini insondabile.

Am făcut o plimbare la Urca (1), cu capul plin de celule,neuroni şi stele. Veşmintele mele metafizice decadente mă împingeau spre o înălţime mai mare. Nu mă întrebaţi de cauza elanului. Poate tocmai mă întoarcem la lucrurile de suprafaţă.

Şi mă plimbam în frumuseţea de la „Pao de Açúcar” (2). De cealaltă parte. Pe drumul lui Bem-te-vi (3).

Asta era deci! Eu căutam cealaltă parte. Să îndrăznesc să mărturisesc că Dumnezeu şi înălţimea coincideau în strâmtorarea mea năvalnică?  

Răspunsul cel mai arzător sosea din Cântarea cosmică, de Ernesto Cardenal: Pregunto par el mundo mas allá de los cuantos. Pe planul viu şi dens, în interlume, care se poate găsi dincolo de quarki şi poate revela o umbră, un strigăt, un chip.

Cealaltă parte a nopţii?

În româneşte de George Popescu              

Note:

(1) Munte din apropierea oraşului Rio de Janeiro. (N. tr.)

(2) Munte din apropierea oraşului Rio de Janeiro. (N. tr.)

(3) Pasăre prezentă în America de Sud şi în America Centrală (N. tr.)