După multe asistări la desfăşurarea unor susţineri de teze de doctorat, am ajuns aproape de drumul cel bun, în care pot să văd pe cont propriu noduri şi protuberanţe, muşchi crescuţi spre răceala stelei polare, ierburi moi şi tânjind spre neatingerea piciorului uman, speranţele ivite ca florile de colţ. Am fost avertizată de la început că nu trebuie să iau spectacolul în serios. E-adevărat că lipsesc cortinele, însă culisele n-or să releve prea mult adevăr, demistificarea secretelor ar presupune un efort nedorit de ambele părţi, de o parte şi de alta a scenei. Rămâne doar impresia de fericire jucată în Gaudeamus igitur… şi acea solidaritate neştiută dintre spiritele celor mai cârcotaşi din sală pe seama concluziilor care nu s-au tras şi a sublinierilor care nu s-au făcut.

Iată de ce nici nu mi-am propus să scriu cronica unui spectacol de gen. Doar a unui actor destul de celebru şi lucid ca să nu aibă nevoie de mască, care i-a făcut pe cei prezenţi să primească o lecţie practică de privit şi apreciat respectiva specie dramatică universitară. La acest anume doctorat, actorul cu o conştiinţă de regizor este Paul Cornea. Profesorul bucureştean s-a deplasat la Iaşi, în ciuda unor înfiorătoare ameninţări meteorologice, pentru a fi referentul unei teze de teoria literaturii. Sarcină pe care a dus-o cu determinare şi lipsă de poticneli politicoase, ba chiar cu arta bine stăpânită a seducerii auditoriului, pe care l-a atras de partea sa.

A fost nevoie de mai mult de jumătate de oră pentru ca publicul să fie pe deplin convins de pasiunea tânărului protagonist pentru tema aleasă. Sau poate n-a fost nevoie, dar aşa s-a întâmplat în timpul istoric. Vine şi momentul în care profesorul Paul Cornea îşi expune punctul de vedere în privinţa tezei. Introduce mai întâi învăluitor într-o grilă a manierismelor doctorale. Vorbeşte despre „inerţiile tradiţionale” în domeniul susţinerii unei teze de literatură, despre cum neofiţii în ale criticii literare reiau fără discernământ generalităţile şi banalităţile de pe piaţa occidentală, fără a pune prea mult la socoteală valorile culturii noastre minore. Când publicul către care vorbitorul trage consecvent cu coada ochiului începe să se întrebe în propriul for interior dacă în discursul uşor ironic şi abil pesimist al autorului Interpretării şi raţionalităţii ar fi vreo subtilă trimitere către tânărul emoţionat care aştepta confirmarea, referentul trece la discutarea tezei prezentate.

Profesorul Cornea îi reproşează mai întâi doctorandului lungimea discursului. De fapt, avem parte de un moment de imagologie regionalistă. Se scot din teacă, pentru amuzamentul spectatorilor din principiu aflaţi împotriva bucureşteanului, spada şfichiuitoare a munteanului şi baltagul greu al moldoveanului. Lipsa de concentrare a prezentării tezei i se pare profesorului din Bucureşti o caracteristică venită din natura moldovenească a statului la taclale. Virtutea care i-a prins atât de bine literaturii lui Creangă este amendată în acest caz. Se stipulează că la Bucureşti doctoranzii sunt laconici în discurs, căci e firesc să fie, concrescenţele fără miză pierzându-şi cu siguranţă receptorii. Chiar şi cei mai moldoveni dintre moldoveni i-au dat probabil dreptate munteanului.

Paul Cornea începe apoi să indice, având întreaga atenţie a publicului uimit de îndrăzneala acestui actor neobişnuit într-un spectacol obişnuit, „paginile inutile” ale lucrării. Se pare că tânărul critic nu a forţat doar răbdarea auditoriului în discursul vorbit, ci şi cea a cititorului. Şi cum referentul este un specialist în problema lecturii, era firesc să-i trezească revolta. Ideea era că doctorandul confundase problemele de teorie a literaturii, pe care-şi propusese să le trateze, cu multe pagini de istorie a literaturii sau chiar de hermeneutică a unor opere literare. Bun psiholog al procesului de producţie critică, profesorul înţelege că autorul nu făcuse decât să-şi ofere un lux. Un lux de pagini, numit de criticul bucureştean „materiale de umplutură”. Se simte dincolo de vorbele bine alese o dezaprobare a procedeului la îndemână a unui soi de marketing în domeniu. O maya de cuvinte, bine plasată de autor poate seduce. Nu l-a sedus, se pare, pe Paul Cornea care, admirând fuga din condei a doctorandului, sesizează cu asprime lipsa de atitudine critică a acestuia în prezentarea unor opinii critice opuse, absenţa unor documente bibliografice care să clarifice probleme de istorie literară, ba chiar nu se fereşte să-l acuze pe tânăr că nu i-a citit un articol care l-ar fi lămurit pe temerarul neofit pornit să revoluţioneze teoria literaturii. Totuşi, îl apreciază pe autor că nu a dat dovadă de infatuări teribiliste, specifice vârstei şi genului de spectacol. Totuşi, profesorul n-a scăpat de viciul de procedură al unei moldoveneşti dilatări în timp, aşa cum a subliniat sarcastic masa provincialilor după ce vorbitorul a încheiat. Şi pentru a ne opri puţin la probleme de fiziologia criticii, fiindcă anatomia s-a dovedit cam statică, profesorul s-a străduit cu bunăvoinţă să trateze o dilatare patologică a arterelor critice ale unui tânăr autor. Dacă anevrismul a dispărut sau nu, doar istoria literaturii va dovedi.

Profesorul bucureştean care a împlinit vârsta de 85 de ani, anul trecut pe data de 3 noiembrie şi-a destăinuit în această reprezentaţie sursa vitalităţii sale critice. Simţul critic dezvoltat pare să-i servească de aport vitaminic, de sursă a vieţii. Şi această atitudine era anunţată din perioada liceului, când i s-a cerut să scrie un text cu titlul „Poetul meu preferat”. Criticul mărturiseşte într-un interviu publicat în „Observator cultural” că, pentru evitarea banalităţii unui laudatio, a inversat formula pentru cea care i se potrivea în mod constitutiv; a scris despre poetul său detestat. Diatriba la adresa poeziei lui Ion Minulescu era, de fapt, un exerciţiu autoimpus de a găsi verigile slabe din sistem, şi nu o manifestare a unei uri autentice. Şi-a supărat profesorul de literatură română contemporană, care era chiar pacifistul Mihail Sebastian, dar şi-a urmat vocaţia critică. Teribilismul adolescentului s-a reconfirmat în maturitatea criticului şi se manifestă şi astăzi, cu aceeaşi nepăsare sănătoasă faţă de stereotipurile unui anumit context. Să ne amintim că tot un exerciţiu conştient de negare totală i-a construit spiritul critic lui Eugen Ionescu.

Dintr-un alt unghi, istoric şi generaţionist, spectacolul a fost o confruntare cu  finalităţi pozitiv-didactice dintre două profiluri intelectuale diferite fiindcă aparţin unor generaţii atât de distanţate aparent, dar care încă se intersectează. Din păcate, învăţăturile eventuale îşi pierd din forţă atunci când tinerii au parte doar de proba scrisă a discursului critic al înaintaşilor. O clonă actuală a lui Maiorescu sau una a lui Călinescu ar fi poate convingătoare pentru tinerii literaţi. Însă cărţile acestora sunt lăsate să prăfuiască prea mult în anumite biblioteci, din cauza unor prejudecăţi adânci ale unei generaţii în plină creştere. Acum câteva zile, la bibliotecă, m-am surprins spionând fără voie discuţia unor tineri studenţi la Litere. Parcurgeau lista bibliografiei critice care să-i sprijine în înţelegerea operei unui autor canonic. Remarc cu uimire principiul după care selectează exegezele: anul apariţiei. De aceea, criticul clujean Ion Pop este socotit, după principiul cronologic, un autor „comunist”, care nu merită citit de oamenii vremii lor. Şi acum mă îngrijorează întrebarea dacă oare cărţile lui Paul Cornea, care au început să apară de prin anii ’60, vor mai avea vreo şansă să cadă sub ochii tinerilor filologi. Rămâne doar speranţa seminţei bune supravieţuind prin neghina timpului şi plăcerea unui veritabil spectacol intelectual, oricât de rar ar avea el loc.