Ştefan Bolea nu se dezminte, cu fiecare apariţie împinge limitele poeziei. Şi pe ale lui. După Război civil şi Noaptea instictelor vine acum cu Gothic (Herg Benet Publishers, 2011), un volum care te întâmpină încă de la prima copertă cu o imagine de Ivan Bliznetsov: un corb, în puterea nopţii, care ţine în cioc un ochi sângerând.

            Gothic-ul nu este doar un stil – cu toate influenţele pe filieră muzicală (şi nu numai) – la poetul clujean este o atitudine razantă cu realul. Sau pătrunde adânc, până în profunzimile întunecate. Bolea este preocupat de detaliile exacerbării. Nimic expiator. Rimbaldian, este dispus să coboare în infern. Poezia este apogeul amurgului, trăieşte din episoadele psihotice, trebuie să bântuie cititorul precum o amintire puternică. Poetul are de oferit lecţia sa, împinsă spre un misticism al răutăţii, stă „îngropat de viu“ în propria groapă, putrezeşte, se lasă „scurcicuitat de viziuni magnifice“, ajunge un „sfânt“ ca, apoi, asemeni lui „apollo, zagreus, pan, zamolxis, nietzsche“, să poată „muri de fericire“ (morţii mai mor o dată), în fine, viziuni violent-maldororiene, „delicii ale cruzimii“, „în tramvai faţa mi se des-com-pu-ne/ şi un şarpe de foc îmi iese de sub pleoape/ călătorii se stropesc cu petrol ca şi cum şi-ar turna eau de cologne/(...)/ ofer garanţia unei flăcări de gheaţă/ care limpezeşte şi purifică sufletul/ vom aboli împreună moartea/ păstrând intactă insuportabila durere de a fi“ (hell, here and now).

Volumul, împărţit în cinci secţiuni („120 de zile în Kristiania“, „Gothic“, „Fiat dolor“, „Flashes of pain“ şi „Psyche surgery“), păstrează, cu update-urile de rigoare, linia nihilismului din cărţile precedente. Printre rafalele de cinism şi de furie, coboară, din când în când, în pagină, emigranţi, oameni politici, vedete tv. Răul mundan „norvegia haos de emigranţi“ (arbeid og søvn), fuga de convenţiile sociale „mai bine în infernul tău decât în cloaca lor/ taie-ţi cordonul ombilical înainte ca lumea să te strângă de gât“ (caesura) devin teme predilecte. Tonul este incisiv, alert, uneori agresiv. Apoftegma nu prea îşi găseşte locul în asemenea versuri sau, în cel mai bun caz, este dusă voit în deriziune, cele mai bune exemple fiind de găsit, poate, în secţiunea „Flashes of pain“: „o molie care fâlfâie într-o celulă proiectând umbre pe faţa condamnatului“ (speranţa), „visez izvoare cu limbi de petrol şi curcubee care vomează corbi“ (technology of nightmare) sau un pasaj, mai edulcorat, cum ar fi cel intitulat awakening care, într-un fel, este ceea ce şi transmite eul poetic, asaltul conştiinţei în planul oniricului producându-se brutal: „pentru cei care iubesc prea mult vraja/ conştiinţa este doar un ferestrău“.

Relaţia dintre eul poetic şi lume nu poate fi decât una antitetică: „dar până atunci trebuie să mă strecor printre privirile morţilor/ îi văd în casele lor/ (...)/ şi dacă sunt singurul om viu în cosmosul acesta de mucava?“ (morţii mai mor o dată II). Când poetul renunţă la toată gama hard şi dă frâu liber confesiunii, poemul câştigă în claritate. ţie însumi ar putea fi o ars poetica destinată să închidă un discurs poetic pe cât se poate de  personal: „voi scrie ce vreau, nu ce trebuie/ cititorul slab merită încă un bocanc în faţă/ iar cel mai puternic să-mi ardă cartea şi s-o scrie din nou, cu propriile cuvinte/ pentru că vreau să fiu mâncat, nu adulat, vreau să mor şi să cresc în tine în timp ce tu te ridici deasupra mea şi explodezi// am treizeci de ani, nu intenţionez să supravieţuiesc din lite-/ ratură aşa că să nu-mi spună nimeni că am vreo obligaţie, că/ trebuie să-mi însuşesc un anume stil sau cititorii mei au/ anumite aşteptări/ mi-s indiferente toate preocupările lor, toate fricile, toată ura/ nemărturisită/ fac ce vreau, nu ce se cere// şi-n tot ceea ce fac mă motivează o dorinţă: să fiu mai aspru,/ mai sincer şi să tai mai adânc“. Acesta este Ştefan Bolea.