5 iunie 2011

            Nu știu absolut nimic despre tine, Aleksandar, și e bine că e așa. Nicăieri nu ne ascundem mai bine decât în cărțile noastre, în vocile, în limbile noastre – care ne află acolo, ne află pe noi cei adevărați. Cred că există familii. Știu sigur că există familii. Probabil așteptam, așteptam demult, să găsesc o carte confortabilă și intimă ca propria mea locuință.

            Ești singurul poet român pe care citindu-l simt că-mi citesc poeziile mele. Mă tot lăudam cu “mecanismul” meu, eram sigură că am un mecanism special care nu poate fi adaptat altui motor. Eram chiar sigură de asta, îmi plăcea singularitatea mea, pentru că sunt unii, vai, la noi, care cred că rostirea asta „haotică, ininteligibilă”, e trucată. Ei nu cred că sunt poeți cărora li se deschid, când nu se-așteaptă, supapele creierului și de-acolo ies la suprafață, gata să se însoțească, făpturi fabuloase, exemplarele unor regnuri, cred ei, incompatibile, care se simt, fără nici o noimă, irezistibil atrase unele de altele... Se pare că așa se petrece acest fenomen și, culmea, unii se grăbesc să-l numească „suprarealism”, dar nu e. E o redare a unei infinități de legături între toate “obiectele” sau între toate “numele” acestui univers. Parcă ceva ne îndeamnă să demonstrăm că totul se poate însoți cu tot după o armonie specială pe care numai o anumită ureche o aude. Eu știu că o am. Am în urma mea destul timp ca să știu că o am și nu mă înșel când spun că o ai și tu! Singurul pe care l-am întâlnit până acum atât de asemănător “mecanismului” meu. Deși uneori îți mai scapă un “falset”, e normal.

            Dar tu nici nu știi ce mult spui pre limba asta a ta, care multora li se va părea că e o rostire „în dodii”. A-normalitatea asta (parcă ai avea un al treilea ochi, o a treia ureche, un lob occipital în surplus), nu îți vine nici pentru că ești sârb, nici fiindcă l-ai citit pe Vasko - și eu l-am citit cândva cu frenezie -, nici fiindcă ești contaminat de suprarealism până’n măduva oaselor sau de „onirism”. Nu ești nici una, nici alta, poate doar, să zicem, că locuim pe aceeași stradă... Oricum eu știu bine cum funcționezi. Funcționezi aproape identic cu poetul din mine, mai ales cu portretul artistului la tinerețe, și culmea, nu ești deloc histrionic... pari mai degrabă un matematician sceptic că va reuși vreodată să-și rezolve problema esențială.

            Nici nu știi cum înțeleg eu alăturarea asta de numere „întâmplătoare” care aliniază lumea într-o altă ordine, POETULE!

Nora Iuga

P.S. Orice scrisoare e un fel de dar sau de donație... poți s-o folosești sau să te folosești de ea cum vrei. Dacă tu consimți la ce am spus despre tine și dacă te onorează... pe mine mă onorează!