Poeta, prozatoarea şi traducătoarea Nora Iuga a fost prima invitată din 2011 la Duminici de poezie în teatru, un proiect cultural al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova coordonat de poetul Nicolae Coande. Pe 20 februarie a.c., Nora Iuga a recitat şi a dialogat cu publicul la sala Ion D. Sîrbu a naţionalului craiovean. Iubitorii de poezie au putut lua autografe pe câteva volume de poezie recent reeditate: Spitalul manechinelor, Ed. „Casa de pariuri literare”, 2010), Dactilografa de noapte, Ed. „Casa de pariuri literare”, 2010), Autobuzul cu cocoşaţi, Ed. „Charmides”, 2010. Actriţa Gina Călinoiu a recitat poeme din creaţia autoarei. Totodată, spectatorii au putea să-şi procure şi volumul Berlinul meu e un monolog, Editura „Cartea Românească”, 2010, apărut în colecţia „Jurnale şi memorii”. Un volum cu două părţi, „Fasanenstrasse 23” şi „Stuttgarterplatz 22”, scrise la un interval de zece ani una de cealaltă, definind, într-un puzzle de locuri, gânduri şi oameni, „o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat numit Nora Iuga”.

Nora Iuga s-a născut la Bucureşti, a absolvit Facultatea de Filologie, secţia de germanistică (1948), este scriitoare liber-profesionistă şi traducătoare. A publicat volume de poezii, printre care Vina nu e a mea, Opinii despre durere, Inima ca un pumn de boxeur, Piaţa cerului, Dactilografa de noapte, Fetiţa cu o mie de riduri, romane, printre care Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara şi tânărul, Lebăda cu două intrări, a tradus din limba germană, printre altele, Toba de tinichea de Günter Grass, Animalul inimii, Vulpea era încă de pe atunci vânătorul şi În coc locuieşte o damă de Herta Müller, Pianista de Elfriede Jelinek. La edituri din străinătate i-au apărut traduceri din Sexagenara şi tânărul, Săpunul lui Leopold Bloom, Inima ca un pumn de boxeur, Autobuzul cu cocoşaţi şi Capricii periculoase (antologie). I-au fost acordate Premiul ,,Friedrich Gundolf”, în 2007, de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, cinci premii ale Uniunii Scriitorilor în anii 1981, 1994, 1998, 2001, 2006 şi numeroase alte premii ale unor oraşe şi reviste din ţară. În 2009, Nora Iuga a obţinut diploma „Una dintre cele mai frumoase cărţi apărute în anul 2007 în Germania” pentru antologia de poezie Gefährliche Launen (Capricii peericuloase), apărută la editura Klett-Cotta, 2007. Traducerea în germană a antologiei îi aparţine lui Ernest Wichner, iar postfaţa este semnată de Mircea Cărtărescu.

Dincolo de această latură extrovertită şi dezinhibată, pe care foarte mulţi exegeţi au remarcat-o deja, cred că se poate vorbi şi de un anumit tip de inocenţă sau candoare feminină pe care o ascundeţi foarte bine în spatele acestei imagini de poetă care spune lucrurilor pe nume. Din această perspectivă vreau să vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre poezia dumneavoastră.

Este o întrebare la care m-am gândit şi eu deoarece în cărţile mele de proză şi de poezie eu nu prea vorbesc despre copilărie. Copilăria este un capitol pe care am avut impresia că l-am uitat: adică trăirea a fost atât de intensă încât ea nu a lăsat urme, de obicei urmele sunt lăsate de către lucruri pe care nu am apucat să le facem, pe care le-am fi râvnit şi ar fi rămas neîmplinite, dar eu am avut o copilărie excepţională, pentru că eu am fost şi în Germania în copilăria mea, am făcut grădiniţa acolo doi ani fiindcă părinţii mei au avut ca artişti turnee în Germania. Aşadar, am avut o copilărie îmbelşugată, plină de surprize şi de schimbări tot timpul. Dar de când am început să îmbătrânesc, există ceva ce mă cheamă mereu în urmă, şi încep să-mi amintesc de casa bunicilor, de jocuri, de obiceiuri din acea vreme, de o servitoare care-mi spunea poveşti seara la culcare, de un pisoi tărcat pe care îl chema Zogu ca pe regele Albaniei, adică lucruri pe care eu le uitasem şi vreau neapărat să le scriu acum, dacă mai am timp. Încă ceva: nu cred că poţi să fii un poet adevărat dacă nu rămâi copil, nu adolescent, chiar copil.

Credeţi că erosul reprezintă o experienţă fundamentală pentru un poet?

Erosul este o experienţă fundamentală pentru orice om. Eu cred că erosul este dimensiunea cea mai importantă nu numai a omului, ci a întregii naturi, cred că de fapt erosul este semnul prin care forţa atotputernică încearcă să ni se dezvăluie. Eu sunt convinsă că atracţia dintre yin şi yang este de fapt ecuaţia care să la baza omenirii şi a întregii existenţe terestre. Sunt sigură de asta, nu are legătură cu sexualitatea, eu cred că există eros la uniunea dintre celule, dintre nuclei, molecule, chiar dintre lucrurile neînsufleţite. Eu cred că este balanţa lumii, care ţine lumea în echilibru şi o perpetuează, iar poezia este imposibil să existe fără eros. Eu cred că inspiraţia este clar o formă de eros, eu simt inspiraţia pentru a intra în poezie absolut ca o excitaţie fizică.

În ce măsură vă regăsiţi în descrierea de „ultimă mare poetă suprarealistă”?

Am fost foarte mândră când am citit asta, pentru că nu mă aşteptam, fiindcă nu ştim cât de mult ne cunosc şi cât ne preţuiesc oamenii. Nu cred însă în această descriere a mea. Nu cred că suprarealismul o să moară şi în nici un caz o dată cu mine. Există curente în poezie care vin şi se duc, ca şi generaţiile, dar există unele mişcări care nu dispar, pentru că ele nu sunt nişte simple curente artistice, ele sunt chiar stări de spirit care definesc omenirea sau individul. Eu cred de pildă romantismul nu este un curent literar sau poetic sau artistic, romantismul sunt convinsă că este o stare de spirit şi nu o să moară niciodată. Pentru poezie mai ales şi pentru artă sunt convinsă că nici suprarealismul nu o să moară niciodată. Nu-mi pot imagina astăzi un pictor modern sau un poet modern care să nu aibă influenţe din suprarealism. Adică nu mai poţi să scrii logic şi raţional, este imposibil să nu o iei razna puţin, trebuie să fii cam nebun şi cam haotic, altfel nu este interesant, să nu existe misterul acela pe care să nu-l poţi descifra. Eu nu cred că o să fie un final al suprarealismului.

Care sunt diferenţele majore dintre onirism şi suprarealism?

Nu am ştiut niciodată teoretic să-mi exprim această diferenţiere, şi din cauza asta m-a acuzat de foarte multe ori Ţepeneag, a zis că vorbesc prosteşte despre lucrurile acestea fără să ştiu să fac diferenţa dintre ele, iar mie mi se pare totuşi că rădăcina, trunchiul iniţial cred că a fost suprarealismul din care s-a desprins onirismul. Când a venit al doilea război mondial, de pildă, în România, trunchiul iniţial, suprarealismul, a fost întrerupt violent şi brusc, adică a fost tăiat. Cred că fiecare curent literar trebuie să aibă un ciclu de viaţă complet, de la naştere până la finalul lui. Ori la noi a fost întrerupt la la mijloc, şi atunci după ce s-a terminat cu războiul, cu realismul socialist, cu proletcultismul, în sfârşit anii ‘60 au fost ani de mare deschidere în România. Între ‘63 şi  ‘71 noi am avut o perioadă de mare libertate şi belşug şi atunci cultura era în floare când a scos capul acest onirism, ca şi când ar fi vrut să reînnoade o veche tradiţie care fusese distrusă când a venit războiul. Atunci am făcut această splendidă poezie a visului care la rândul ei a preluat de la suprarealism evident dicteul automat, scriitura dictată unde nu exista logică, nu exista raţiune, totul era pe subconştient şi se mergea foarte mult pe imagism. Acum sigur că a fost foarte scurt onirismul. Dar a dat colţi foarte buni, Mazilescu de pildă, Turcea, Dimov…

În Dactilografa de noapte aveţi aceste versuri: „sînt case mari cu ferestre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Cum vă raportaţi la Gellu Naum?

Aici nu am nici un fel de rezervă, eu consider şi voi considera în continuare – aşa cum consider că Max Blecher a fost cel mai mare prozator al nostru, nu pentru proza care a scris-o ci pentru scrisul lui în sine. Este singurul mare scriitor european pe care l-am avut, un pic după el l-aş pune pe Mateiu Caragiale… Dintre români, în poezie îl consider de departe cel mai mare poet european pe Gellu Naum. Fără discuţie. Asta s-a şi verificat, pentru că în Germania poetul nostru de primă mărime este considerat Gellu Naum. A fost tradus de Oskar Pastior în întregime şi se fac mereu, deşi a murit de atâta timp, lecturi din opera lui în Germania care sunt prizate de public. Ca un adevărat geniu. Naum este pe linia asta de scriitori importanţi de talia lui Ezra Pound...

Ziceţi că infirmii sunt mai frumoşi. Este cumva apropiată această aserţiune de versurile lui Nichita, de „cubul fără colţ” din poemul său Lecţie de poezie?

Nu m-am gândit nici o clipă la chestia aceasta, dar eu dacă am zis că infirmii sunt mai frumoşi, am zis-o din două puncte de vedere. În primul rând mie frumos mi se pare să fii neasemănător. Eu consider că cea mai mare calitate a unui artist este originalitatea, nu frumuseţea, nu înălţimea, nu inteligenţa, nu inspiraţia. Să fie altfel decât ceilalţi, de-asta zic că infirmii sunt cei mai frumoşi, şi mai este şi altceva. Adică infirmii sunt frumoşi pentru că trebuie să existe o compensaţie şi probabil că au o compensaţie în spirit sau în suflet pentru lipsa unui element în trup care-i face urâţi. Probabil că au măcar tânjirea după frumos, dacă nu-l au acest frumos.

Ce v-a făcut să optaţi, în poezia dumneavoastră, pentru anumite inserţii non-citadine, aproape panteiste. Poate astăzi să existe poezia în afara oraşelor?

Da, fiindcă una este natura şi alta este ruralul. N-ai să găseşti rulalul în poezia mea pentru că eu nu am avut nici o legătură cu satul, eu nu am stat decât în timpul bombardamentelor la ţară pentru câteva luni. Nu cunosc satul absolut deloc, dar natura este covârşitoare. Noi dispreţuim natura, noi nu-i dăm ceea ce merită, aşa cum nu-i dăm instinctului ceea ce merită. Eu cred că acest lucru care vine într-adevăr de la forţa aia mare, că poate natura însăşi este acea forţă mare de care ne vorbesc, care ne domină, şi ni se arată mai puţin, iar noi nu vrem să o vedem pentru că punem prea mult preţ pe raţiune, de-asta am ajuns la excesul acesta de tehnologie care ne duce undeva într-o înfundătură groaznică, care ne periclitează existenţa… Eu cred că ar trebui să ne întoarcem un pic către natură şi către instinct. Întotdeauna am afirmat că natura şi instinctul sunt mult mai inteligente decât raţiunea. Precis s-ar putea ca odată să ne trezim şi să o cotim un pic, deşi este prea târziu, că suntem ca ucenicul vrăjitor când a luat-o tăvălugul la vale şi nu ne mai putem opri.

Minodora Teodorescu din Autobuzul de cocoşaţi vorbeşte de idealul ei masculin ca fiind Clint Eastwood. Pornind de la acest detaliu, voiam să vă întreb: ce tip de masculinitate întruchipează celebrul actor pentru dumneavoastră?

Eu glumesc acolo, fac puţin pe nebuna pentru că l-am luat pe Clint Eastwood pentru că ştiu că multe femei îl plac ca bărbat. El reprezintă un ideal de bărbat: dur, aspru, închis în sine, care nu îşi arată sentimentele, arată şi bine, este un bărbat care poate să placă fără îndoială. Eu din cauza aceasta l-am ales pe el şi pe Naomi Campbell pentru că şi ea este o tipă care arată foarte bine. Dar nu este chiar idealul meu de bărbat Clint Eastwood. Mie-mi plac bărbaţii efeminaţi, delicaţi, fini, blânzi, care vorbesc foarte puţin, care sunt modeşti, care sunt visători. Da, era o reflectare la antipod şi vroiam să fiu uşor ironică şi chiar vroiam să fac lumea să râdă.

Ce vă place şi, mai ales, ce nu vă place la poezia română de azi?

Poezia română de azi rămâne provincială în continuare pentru că este prea patetică, prea declarativă în sentimente. Şi prea religioasă, declarat religioasă. Ori credinţa, religiozitatea, iubirea sunt lucruri sfinte nu trebuie clamate. Le ai în tine şi le spui discret cu multă subtilitate şi cu atenţie. Iar, exacerbarea cruzimii, a barbariei, a erotismului care dă spre pornografie mai ales că în Germania nu mai scrie nimeni aşa. Eu văd că scriitorii noştri cei mai apreciaţi sunt cei care merg pe direcţia asta care acolo nu se mai poartă deloc şi s-ar putea să avem un handicap. Există o desincronizare teribilă, ceea ce nouă ni se pare extraordinar la ei s-a fumat acum douăzeci de ani. Ei scriu aşa cum vorbesc eu cu tine acum, exact cum se vorbeşte pe stradă, nu pun probleme capitale, vorbesc despre nimicurile cotidiene ale vieţii noastre şi de acolo extrag dimensiunile mari fără să le spună, îl lasă pe cititor să tragă concluzia din poveşti absolut banale. Aşa sunt şi filmele lor şi cărţile lor. Nu ştiu de ce noi toţi vrem să punem în cărţi lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâmplate. Omul modern nu mai are timp să adâncească atâta lucrurile, să filosofeze atâta pe seama oricărui lucru ce ni se întâmplă.

Dar ce vă place la poezia tânără?

Îmi plac exact acei poeţi care scriu minimalist, care folosesc un limbaj colocvial…Dan Sociu are dramatism şi sentiment, însă spus direct…Ţin minte un poem ce mi-a plăcut foarte mult, în care el este îndrăgostit de o poetă însă ea iubea pe altul şi ei locuiau într-o cameră de bloc. El era în faţa blocului şi îşi imaginea cum ei se iubesc în bloc, motiv pentru care se apropie de o maşină, o loveşte şi o face să sune alarmă imaginându-şi că ea îşi va întrerupe astfel amorul… Mi-a plăcut Teodor Dună din volumul Catafazii… Îmi place Elena Vlădăreanu care are multă forţă, Ruxandra Novac a fost o promisiune teribilă, Andra Rotaru, Miruna Vlada… Sigur cea mai mare poetă pe care o avem o consider pe Angela Marinescu, o voce pregnantă în literatura noastră contemporană.

Ce aveţi de gând să publicaţi în viitorul apropiat?

Interviu realizat de Petrişor Militaru