Premisa de la care pleacă lucrarea de faţă este aceea că aşa-numita poezie pornografică a lui Emil Brumaru este limitată la această etichetă în mod injust, erotica tare a poetului ascunzând de fapt mobiluri importante. Am considerat că poezia lui Emil Brumaru reprezintă de fapt încercarea unui spirit ultragiat de convenţiile şi de artificialul istoriei de a se retrage din aceasta, căutând o eră a unei copilării spirituale. Brumaru, în toate etapele sale de creaţie, caută nostalgic în diferite moduri un timp originar al purităţii; să numim acest timp timpul copilăriei. Dacă iniţial căutarea acestei ere prin re-crearea unor cadre dă aparent greş, poetul testând mai multe forme de întoarcere în trecut (reîntoarcerea în universul domestic, universul livresc, eroticul, ludicul), în cele din urmă, privind în ansamblu, observăm cu uşurinţă un element care leagă toate aceste variante, reuşind să îl aducă pe poet în acea vârstă a purităţii: acest element comun este erotizarea. Şi nu vorbim aici de poezia erotică a lui Emil Brumaru, încercată pe diferite niveluri de acutizare, ci de un întreg sistem, de o amplă  manieră de  a privi în jur, o nouă modalitate de a interpreta lumea şi arta. Erotizarea în poezia lui Brumaru, în calitate de concept de creaţie, contaminează toate temele, decorurile şi atitudinile poetice, inclusiv pe cele naive. În fond, poezia lui Brumaru nu vorbeşte neapărat despre experienţe erotice propriu-zise; ea vorbeşte despre erotizarea artei şi a universului ca despre estetizarea lor, anulând tragismul prin erotic, în calitate de principiu estetic, şi printr-o brumă de ironie savuroasă, uşor detectabilă în orice creaţie.

Profităm de acest moment pentru a ne exprima dezacordul cu afirmaţiile anumitor voci din exegeză, care nu văd în poezia lui Emil Brumaru decât o lirică a lucrurilor mărunte, lipsită de greutatea marilor idei. Observăm astfel că, în Istoria sa critică, Nicolae Manolescu reduce poezia lui Emil Brumaru la un manierism mimetic, notând că „Emil Brumaru e un poet minor, un manierist care stăpâneşte un registru, dacă nu foarte variat, destul de întins, sugestiv muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret (un desen pe o foaie de ceapă), şi o limbă de o rară savoare în care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au amestecat tăria subtilă”[1]. Iulian Boldea pare să remarce capcana întinsă de imaginarul poetic al lui Emil Brumaru, minor în aparenţă, dar care ascunde conotaţii profunde, desprinse din marile teme ale literaturii: „S-a spus despre Emil Brumaru, pe bună dreptate, că este un poet al «de-problematizării» lirismului, poet ce nu este atras de ideile grave, de marile interogaţii pe seama destinului, timpului, istoriei etc., ci, mai degrabă, se dovedeşte fascinat de universul mărunt, al «boabei şi fărâmei», un univers doar în aparenţă minor, care, la o privire mai atentă, îşi vădeşte aspecte şi reliefuri inedite, semnificaţii cu totul aparte[2]. Emil Brumaru nu este un poet al lucrurilor minore şi atât. El se foloseşte de acestea  pentru a înşela lectorul, pentru a se juca cu el în binecunoscuta-i manieră ironică. Constatarea unei asemenea atitudini reprezintă un argument pentru demonstrarea tinereţii spirituale  a vocii lirice. Stilul ludic, în aparenţă relaxat este probabil cel mai indicat pentru a depăşi condiţia tragică. Însă masca nu poate rămâne veşnic nesmulsă; acolo unde există prea mult haz, cu siguranţă se ascunde o mare dramă.

Observăm mai multe niveluri de acutizare ale eroticii brumariene. Primul nivel, să-i spunem erotica soft, este reprezentat de poezia senzualistă, în care, proiectat într-un spaţiu conjugal, cuplul paradisiac, în sens tradiţional, îşi trăieşte experienţa erotică fără a stârni niciun fel de controversă asupra moralităţii. Observăm în acest sens că, folosindu-se de imaginile senzuale, eul liric reuşeşte să creeze o atmosferă intimă care să transceadă corporalul, experienţele din acest prim nivel al eroticii brumariene fiind atât carnale, cât şi spirituale. Astfel eroticul scapă de stigmatul licenţiosului sau al impurului, devenind, din contră, o modalitate de sacralizare a individului, permiţându-i comunicarea cu universul, deci reunind în sens larg partea cu întregul. Erotica lui Brumaru poate fi considerată poezia unui drum iniţiatic cu miză dublă: nu este doar o iniţiere în şi spre sine, prin căutarea unui stări paradisiace pierdute, ci şi o iniţiere în comunicarea cu perechea, prin extindere, cu universul şi cu tainele sale. Poem de o frumuseţe şi profunzime copleşitoare, Pastel creştin tratează tocmai această temă a sacralităţii actului erotic. Alăturând sacrul, profanul, şi chiar grotescul, eul liric atenţionează asupra inocenţei şi a solemnităţii actului sexual, acesta fiind privit ca o contopire cu însăşi divinitatea: O fată-ascunsă-n frageda cucută/ Îmbrăţişa un şarpe adormit./ Şi cînd sleită coapsa s-a oprit,/ I s-a părut că Fiul o sărută ( Pastel creştin, vol. Versuri, 1970).

O altă modalitate de abordarea a eroticii „soft” propune identificarea cuplului edenic, ai cărui constituenţi nu pot fi caracterizaţi decât de puritate. Poetul conturează imaginea perechii ingenue, cei doi „actanţi” părând desprinşi din romanul pastoral al lui Longos, acolo unde sexualitatea nu reprezintă un criteriu de diferenţiere sau un tabu. Acest mod de viaţă şi de înţelegere a lumii înconjurătoare este preferat de poetul care încearcă să se sustragă artificialului vieţii reale dominate de convenţie. Creându-şi propriul spaţiu bucolic în deja-mitica Dolhasca, eul liric trăieşte puritatea iniţială prin întoarcerea la origini. Din nou avem de-a face cu un timp evident al copilăriei sau, mai bine spus, al „copilărirei”. Astfel se explică de ce erotica este capabilă să-l întoarcă pe bărbatul matur în era purităţii originare: nu doar figura mamei este capabilă de a păstra o punte între cele două etape, ci, poate chiar mai ales, experienţele trăite pentru prima dată. Am putea afirma fără teamă că poezia lui Brumaru este poezia primei dăţi. Ca argumente stau atât insolitările folosite în descrieri, cât şi atitudinea vocii lirice, marcate de puritate şi de o senzualitate nevinovată. La Brumaru orice gest capătă caracter virginal, nu doar actul erotic în sine. La fel de virginale sunt şi privirea, şi gustul, atingerea sau mirosul. Modalităţi de cunoaştere prin care obiectul devine parte integrantă din subiect, acestea elimină distanţa pe care ar instaura-o văzul, de exemplu. Pe de altă parte, aceste modalităţi de cunoaştere a mediului înconjurător sunt dintre cele mai simple, ţinând mai mult de caracterul instinctual al fiinţei umane, decât de cel raţional, deci de centrul responsabil pentru declanşarea poftei sexuale. Analizând gradul de complexitate al unei atari cunoaşteri, am putea-o integra într-o etapă iniţială, primară, lipsită de maturitatea unei raţionări complexe, deci într-o etapă a copilăriei spiritului.

Atunci când primul tip de erotică devine incapabil de a-l desprinde pe eul liric de lumea reală, observăm un nou fenomen în lirica erotică, marcat de o acutizare a acesteia, concretizată în forţarea limitelor convenţionale din punct de vedere lexical şi imagistic; să numim acest tip de creaţie erotica hard. Şi în primul nivel al eroticii întâlneam lexeme populare, mai „tari” decât variantele lor îngrijite (ţâţe, buci etc.), însă acolo apăreau răzleţ, rătăcite printre întregi versuri senzuale, având astfel un rol, dacă nu ludic, atunci, cu siguranţă, voit şocant, contrastant, menit să dezechilibreze armonia textuală sau, de ce nu, să o coloreze, să o unicizeze, oferindu-i personalitate şi savoare. Chiar şi în această atitudine întâlnim dorinţa de „copilărire” a vocii lirice - recunoaştem spiritul copilului blocat în corpul de matur - care, teribilist, voit „obraznic”, aruncă - şi o face cu vizibilă satisfacţie - printre versurile sale aceste cuvinte, parcă anume pentru a stârni indignarea „îmbătrâniţilor” (pentru spiritul său liber) pudibonzi. Însă noul nivel al eroticii brumariene depăşeşte cu mult şi limitele trecute în prima etapă. Conştientizându-şi în mod tragic neputinţa, aşa cum am observat mai devreme, eul liric suferă o nouă criză identitară, manifestată printr-o adevărată isterie erotică. Dezamăgit, acesta forţează toate limitele, optând pentru exagerare, dând astfel naştere unui tip de poezie care a dat ocazia unora să o numească, în mod nedrept, bineînţeles, pornografică. Copilul teribilist de mai devreme, care se mulţumea doar să arunce pe furiş câteva cuvinte ceva mai dure, se revoltă iarăşi şi, drept urmare, propune un nou joc, unul provocator, prin care experimentează orbeşte şi supralicitează cu furie. Trecut deja de contactele virginale (din poezia pe care o numim „a primei dăţi”), ceva mai experimentat am putea spune (dar totuşi mai imatur din punct de vedere spiritual decât în prima etapă, unde actul sexual era marcat de senzualism şi se conjuga împreună cu o comunicare la nivel cosmic), instanţa lirică imaginează scene erotice halucinante, având ca scop principal desprinderea de real. Astfel apar şi „personaje” nemaiîntâlnite, marcate de mutaţii sexuale (ex. Reparata cu trei sâni), dar sunt conturate şi scene erotice fantasmagorice, scopul final fiind acela al deplinei uitări de sine. De aceste scenarii cu efect stupefiant am putea face responsabilă şi adeziunea la curentul oniric, înlănţuirea scenelor halucinogene avându-şi originea în structura celor mai bizare vise.

Cu toate acestea, poezia „licenţioasă” nu este una gratuită, strict mimetică sau pur şi simplu teribilistă, fără fond. În orice stadiu al poeziei sale, erotica poate fi pentru Brumaru o experienţă metafizică. Poate că poezia de final este cu atât mai înclinată spre profunzime, spre esenţă cu cât eul liric renunţă la masca sau la convenţia cuvântului „pieptănat”, prezentându-şi viziunea în mod direct, prin imagini şi afirmaţii, profitând de polisemia cuvântului, să spunem… nude. Sacralitatea şi puritatea pe care o capătă actul erotic în concepţia lui Emil Brumaru sunt intangibile şi subînţelese, devenind inutilă exprimarea acestora prin cuvinte dichisite. Mai mult chiar, se pare că poezia erotică are puterea de  a transforma cuvântul trivial în cuvânt poetic, deci în cuvânt estetic. Prin transfer direct, atributele cu care eul poetic învesteşte actul iubirii se răsfrâng şi asupra femeii, privite şi aici ca icoană, doar că o icoană mai mult carnală, decât figură evanescentă. Astfel fiecare gest sau act al femeii iubite, fie el şi strict fiziologic, impur şi abject pentru concepţia generală, devine sacru, revelator, creator de lumi, atâta timp cât rămâne natural, lipsit de povara convenţiei sociale, desprins parcă din perioada paradisiacă a existenţei umane, atunci când pudoarea inutilă nu exista, iar „voluptăţile cărnii nu erau atinse de sentimentul vinei”[3]. Exemplul cel mai grăitor pentru ilustrarea acestei viziuni este Sonetul 42 sau Sonetul esenţial – elogiul iubitei ideale.

Un ultim element al demonstraţiei noastre care să lege poezia erotică a lui Emil Brumaru de încercarea de întoarcere în spaţiul paradisiac, originar al copilăriei spirituale, îl reprezintă caracterul aspectual popular al unora dintre creaţiile acestuia. Observăm existenţa mai multor creaţii lirice care respectă formal tiparul popular, atât din punct de vedere prozodic, cât şi lexical. Creaţiile populare sunt într-adevăr simboluri ale vârstei copilăriei, atât prin originile lor ancestrale, cât şi prin atitudinea şi inocenţa, prin caracterul nepervertit al cântăreţului anonim. Deci, pe de o parte avându-şi originile mai aproape de timpul căutat, şi oricum în afara prezentului sufocant, şi, pe de altă parte, emanând prin atitudine inocenţă şi amintind de naturaleţea omului scutit de mutaţiile societăţii moderne artificiale, modelul poeziei populare pare a fi cel mai potrivit pentru încercarea de evadare din prezent. Atât naivitatea, cât şi originile cântecului popular îi oferă eului liric iluzia apartenenţei la acel timp mitic căutat. Pe de altă parte, în opţiunea pentru acest model ar putea sta şi motivaţia folosirii unora dintre imaginile şi cuvintele „mai  tari”, aşa cum le-am numit anterior (ex.: ţâţe, buci). Tot de aici derivă şi importanţa pe care poetul o atribuie descrierii fizice a partenerei. În mitologia autohtonă, unele dintre entităţile responsabile pentru îndrăgostirea tinerilor sunt Dragostele, prezentate de Romulus Vulcănescu în Mitologia română. Cu această ocazie autorul afirmă: „Dragostele fac din parteneri să se cumpănească după înfăţişare, după calităţile lor presupuse sau reale; dar îi fac să se şi întrebe mereu: «dragostea de unde-ncepe?/ de la ochi, de la sprîncene,/ de la buze subţirele, (…)»; «de la mersul legănat,/ de la şoaptă la oftat»; de la «du-te-n acolo, vino-ncoace,/ lasă-mă şi nu-mi da pace (…)»[4]. Deci iată importanţa pe care omul simplu din popor o acordă atracţiei fizice. Observăm astfel simplitatea atracţiei sexuale, caracterul său primar, neanalizat, instinctual. În aceasta constă naturaleţea sentimentelor regăsite în concepţiile populare şi astfel se explică opţiunea lui Brumaru atât pentru o poezie cu formă populară, cât şi pentru corporalizarea eroticului în restul creaţiei sale.  Recurgând la tiparul popular sau la modalitatea de abordare populară, eul liric se apropie de era copilăriei spirituale.

În lucrarea de faţă am încercat la nivel schematic să oferim câteva argumente pentru a demonstra că erotica lui Brumaru reprezintă o poetică a întoarcerii în era paradisiacă a copilăriei spirituale, timp al nepervertirii şi al inocenţei sufleteşti. O nostalgie a purităţii caracterizează discursul poetic. Se observă, de asemenea în cuprinsul operei poetice a lui Emil Brumaru prezenţa unor elemente ce fac trimitere la experienţa thanatică. De menţionat este faptul că în poezia lui Brumaru moartea nu este privită ca un fenomen terifiant şi nici nu este exprimată în mod direct; găsim însă aluzii la prezenţa acesteia (lenea, tăcerea, sfârşitul personajelor), ea reprezentând o modalitate de întoarcere în era copilăriei iniţiale (ca timp originar). Astfel am putut trage concluzia că, în poezia lui Brumaru, dorul de copilărie corespunde cu un dor de moarte (nu în sens tragic ori pesimist, ci ca o eliberare din prezent, o regresie ad uterum).

O altă caracteristică a poeziei lui Brumaru este erotizarea universului. Critica a vorbit deja despre o panerotizare, însă considerăm că este util să punctăm şi noi încă o dată faptul că erotizarea în poezia lui Brumaru nu este un fenomen gratuit, exclusiv lubric, ci traduce o modalitate de cunoaştere şi de integrare în lume. Deci atunci când vorbim despre erotica lui Brumaru nu ne referim neapărat la poezia cu tematică erotică, ci la fenomenul prin care eul liric îşi converteşte universul, învăluindu-l într-o senzualitate metafizică. Erotice devin astfel şi obiectele spaţiului domestic, şi natura, şi personajele. Prin erotism, Emil Brumaru înţelege un principiu estetic, o manieră de a privi şi de a interpreta arta şi lumea. Astfel, prin ingenuitatea viziunii, erotizarea devine unica modalitate prin care eul liric reuşeşte să se integreze în spaţiul pur al copilăriei spirituale după care tânjeşte nostalgic.